Întîmplări cu oameni fermi

Mi-am „preschimbat“ (acesta e termenul oficial!), nu demult, permisul de conducere. Cu vizita medicală obligatorie – prevăzută, mai nou, de lege. M-am supus cu înţelegere. O verificare a reflexelor şi-a aptitudinilor din tinereţe nu strică, în fond, unui şofer care se apropie vertiginos de 45 de ani. Am trecut printr-o multitudine de cabinete, străbătut de emoţii mai mari sau mai mici. Am ajuns şi la ORL: segment medical cu rol fundamental – alături de Oftalmologie, bineînţeles! –, după mintea mea, în păstrarea siguranţei rutiere. Am intrat împreună cu un domn taciturn, ce bătea înspre 60 de ani. Doctoriţa ne-a examinat, pe rînd, cu mare atenţie. A stăruit, am avut senzaţia, în studiul urechilor partenerului meu de investigaţii sanitare. Ne-a pus, apoi, la testul auditiv propriu-zis. S-a depărtat şi a început să şoptească diverse cuvinte, în timp ce asistenta ne astupa, alternativ, urechile. Domnul de aproximativ 60 de ani a produs, atunci, un neaşteptat moment de stupoare. Doctoriţa (şoptit): „Casă.“ Domnul (răstit): „Elicopter.“ Doctoriţa (şoptit): „Mîncare.“ Domnul (răstit): „Crocodil.“ Doctoriţa (şoptit): „Podea.“ Domnul (răstit): „Baliză.“ Doctoriţa (şoptit): „Spital.“ Domnul (răstit): „Hidrocentrală.“ Doctoriţa (şoptit): „Soră.“ Domnul (răstit): „Mamma Leone.“

Tirul şoaptelor a fost oprit pentru cîteva secunde, bănuindu-se, justificat, că individul era pus pe glume proaste. Însă, din nou, stupoare! Nerealizînd faptul că doctoriţa nu mai zicea nimic, omul nostru continua să rostească, răspicat, la intervale regulate, cuvinte dintre cele mai bizare: motan, preot, nebunatic, morişcă, iepure, calamitate, borş etc. etc. „Stimate domn!“ – începu să strige doamna doctor, pe cînd asistenta îl scutura sănătos pe bărbat pentru a-l trezi, pesemne, din strania – cum să-i zic? – transă lexicală, „Vă rog să încetaţi! Opriţi-vă!“ „Cum? Cum?“ – întrebă, într-un tîrziu, solicitantul de carnet auto nou. „Opriţi-vă! Opriţi-vă!... Îmi pare rău, aveţi serioase probleme cu auzul.“ „Ce? Ce?“ „A-u-zul!“ – silabisi doctoriţa, cu tonalitate ridicată a vocii, arătînd, disperată, către urechi. „Nu sînt surd!“ – zbieră, brusc lămurit, bărbatul. „Domnule, trebuie să vă trimit la audiometrie!“ „Ba dumneata eşti stereotipie! Mă plîng directorului policlinicii! Vreţi şpagă pentru un amărît de permis de conducere. Vă dau în judecată pe toţi!“ Îşi luă apoi hainele, furibund, şi se grăbi să iasă din birou. Din uşă, răcni ultimativ, plin de consternare: „Şi să ţineţi minte: voi sînteţi surzi, nu eu! Asta-i calomnie!“

Am plecat confuz la birou. Îmi verific poşta electronică. Un mesaj îmi sare imediat în ochi, prin subiectul său imperativ: Comunicat important. Era de la o colegă din facultate, cunoscută ca suficient de imperativă ea însăşi, aşa încît l-am deschis, cu inima strînsă: „Stimate domnule decan, vă anunţ prin prezenta hotărîrea mea definitivă şi irevocabilă de a candida pe postul de conferenţiar nr. 15, scos recent la concurs în Catedra din care fac parte. Consider că este dreptul meu să candidez pe o astfel de poziţie, mai ales că mă apropii de o anumită vîrstă. Precizez că îndeplinesc toate condiţiile din grilă, impuse de titlul de conferenţiar. Vă rog, aşadar, să luaţi la cunoştinţă intenţia mea fermă de a iniţia acest demers! Cu stimă, O.R.“ Am stat multe minute în faţa monitorului, cu mina prostită şi înfricoşată a unui popîndău capturat de braconieri. M-am tot gîndit şi răzgîndit ce s-ar fi putut întîmpla. Doamna respectivă era deja conferenţiar – de aproape un deceniu. Trăiam, prin urmare, o senzaţie de suprarealism total. Să-şi fi uitat dumneaei, subit, statutul academic? Să fi confundat postul de conferenţiar cu cel de profesor (deşi nu fusese anunţată nici o poziţie profesorală pentru concurs, în semestrul în curs)? Mă hotărăsc să cer clarificări: „Stimată doamnă, nu prea înţeleg mesajul dumneavoastră. Doriţi să candidaţi pe un post de conferenţiar, deşi sînteţi deja conferenţiar? Ori, poate, aţi confundat titlurile, gîndindu-vă la un post de profesor – deşi, cum ştiţi, nu avem momentan această categorie în concurs? Urări de bine, CLC.“

În cîteva ore, a venit un răspuns tăios: „Domnule decan, regret că mimaţi neînţelegerea! Ştiu exact ce am spus: candidez pentru postul de conferenţiar numărul 15 şi nimic în lumea asta nu mă poate opri! Sînt gata să dau în judecată pe oricine mi-ar pune piedici. Îndeplinesc cu brio condiţiile de conferenţiar şi, ca atare, mă prezint la concurs! O.R.“ În primă fază, mi-a zbîrnîit un pic de Caragiale prin cap şi am şoptit involuntar: „Prezentă-te şi tu, Ghiţică!“ Ulterior, am căzut în depresie. Problema de esenţă este că doamna conferenţiar – viitor conferenţiar – are dreptate. Nimic în lume nu o poate opri. Legile, fie ele restrictive sau chiar proaste, sînt făcute din perspectiva raţionalităţii şi e foarte greu să previi iraţionalitatea cu instrumentarul raţionalităţii. Se pot enumera multe motive – unul, însă, pare de ajuns: raţionalul operează cu repere exacte şi dezvăluie, de aceea, limitări; iraţionalul se suprapune cu haosul şi, în consecinţă, ca şi acesta, are capacitate de multiplicare la infinit. Cum prevezi, într-o lege medicală, dezavuarea consternării agresive a unui suferind care nu-şi recunoaşte diagnosticul în ruptul capului? Ori cum poţi anticipa, legal, posibila imaginaţie jucăuşă a unui general care vrea să dea, din nou, examenul de colonel? Sau pe cea a academicianului ghiduş (există, de altfel, unul de acest tip în dramaturgia lui Ionesco!) hotărît să-şi dea iarăşi bacalaureatul?

Nici nu mai caut răspunsuri, întrucît am altele pe cap. Gîndindu-mă la concursurile de promovare din semestrul al II-lea, am decis să dau un decanat pentru un cal. Rezistent la mulţi kilometri!

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.