Caller ID
Amicul meu Nino dispăruse de cîteva minute la toaleta cafenelei, cînd celularul (lăsat pe masă) a început să-i zbîrnîie strident, luminînd stroboscobic în acelaşi timp. Localul părea să fi intrat, brusc, sub asediu. L-am ridicat, pentru o clipă, încurcat, apoi l-am pus la loc. Ceva mă şocase în mod subliminal, dincolo de isteria culorilor şi a sunetelor. Prin urmare, l-am mai ridicat o dată şi l-am privit cu atenţie. Nu mă înşelasem. Pe ecranul ca un girofar se desluşea „numele“ percutant al apelantului: Porcul Cerşetor. Din fericire, a încetat la un moment dat. Revenea, de altfel, şi Nino. „Ce, a sunat?“ – m-a întrebat, observîndu-mă cu mobilul lui în mînă şi sesizîndu-mi, probabil, o anumită doză de stupoare pe figură. „Da“ – am zis şi am continuat ezitant: „Era Porcul Cerşetor.“ „Ha, ha!“ rîse Nino cu poftă. „E Nicu. Nicu Pogîrţă“ – adăugă el, intuindu-mi nedumerirea. „Iar vrea bani. Nesimţit. Îi bag un screening de nu se vede. Nu-i mai răspund.“ Sorbi din cappuccino şi butonă ceva la telefon. Pesemne, comanda de screening pentru numărul Porcului Cerşetor. „Porcul Cerşetor?“ m-am trezit interogînd cu voce tare. „Ha, ha, ha!“ – hohoti, din nou, amicul meu. „Normal, aşa ştiu mai rapid cu cine am de-a face. Aliasurile astea pe care le dau eu oamenilor în agenda telefonică mă ajută să mă orientez mai bine. Cum să zic, devin un fel de repere semiotice, capabile să codifice realitatea pentru mine, dar, concomitent, să o şi decodifice de zece ori mai eficient ca numele obişnuite.“
„Nino, mă laşi cu barbologia academică? Ştii doar că nu sînt născut ieri, să-mi faci teoria chibritului. Spune-mi tu altceva! Toată agenda ta e plină de porecle din astea?“ Descoperit cumva neaşteptat, Nino admise, după o clipă de gîndire: „Da, nici măcar un nume normal n-ai să găseşti în ea.“ Curiozitatea mea a explodat instantaneu: „Atunci eu, eu cum apar?“ „Hai, băi, lasă-mă acum, sînt chestii personale!“ „Cum, frate, personale, dacă e vorba despre mine? Mă rog, despre felul în care tu mă codifici semiotic, bla, bla, bla... Am dreptul să ştiu.“ „Of!“ icni cu năduf Nino, vizibil iritat de încurcătura în care intrase. „Sună-mă!“ „Ce?“ „Păi, hai, sună-mă, dacă eşti aşa curios, şi ai să vezi singur!“ Mi-am scos – puţin speriat, recunosc – telefonul şi am apăsat pe numărul lui Nino. Isteria de culori şi sunete reîncepu la comandă. Nino îmi întinse, nesigur, aparatul. Am citit derutat: Momîrlanul Anglofil. „Momîrlanul Anglofil?!“ am strigat năuc. „De unde şi pînă unde? Ce-i asta?“ „E semnul tău paradoxal, bătrîne! Momîrlanii sînt, din punctul meu de vedere, cei mai patrioţi conlocuitori ai noştri. Autentici, legaţi de glie, cu principii strămoşeşti. Aşa eşti şi tu, oame, chiar dacă, poate, nu-ţi dai seama. Te-ai întors mereu din peregrinări, crezi în şansa noastră locală, te zbaţi ş.a.m.d. Ce mai, un veritabil patriot! Totuşi, rămîi şi anglofil, ceea ce îţi creează o uşoară scindare a personalităţii, o nuanţă de paradox tipologic...“ „Băi, iarăşi mă iei cu teoriile?“ „Nu, nu, vreau să spun numai că, prin această imagine contradictorie, eu te preiau necondiţionat. Momîrlanul Anglofil. Ştiu instantaneu că eşti tu. Dacă aş vedea pe ecran CLC, mi-ar trebui ceva vreme să mă dumiresc cine-i la telefon. Aşa, ştiu, simt mai precis, imediat...“
Am tăcut un timp. Nino interveni, cu ton oarecum culpabil: „Oame, să nu te superi! Uite, am aici tot felul de apelative: Mormolocul Penetrant, Iepuraşul African, Mama lui Ştefan cel Mare (asta-i chiar maică-mea!), Maimuţa din Tunguska...“ „Maimuţa din Tunguska?“, l-am întrerupt. „Da“ răspunse destul de senin. E Cristina.“ „Cristina, colega noastră?“ „Da.“ „Păi, există maimuţe în Tunguska?“, am întrebat eu ca prostul, de fapt neînţelegînd cum Cristina putea fi o maimuţă şi, mai ales, una din Tunguska. „Nu există, desigur! Tocmai aici avem dimensiunea semiotică a personalităţii Cristinei. Pare din altă lume, în inaderenţa ei la realitate. O maimuţă în Tunguska.“ „Băi, Nino, tu eşti sănătos la cap?“ „Perfect sănătos! Iată-l, de pildă, pe Victor (Victor este un savant lingvist, n.m.), în agenda mea: Traficantul de Chiloţi.“ „Păi, bine, măi omule – m-am arătat eu contrariat – cum poţi să-i spui lui Victor – ins care trăieşte practic în bibliotecă – traficant de chiloţi?“ „Aici e şpilul. Victor e atît de departe de ideea de traficant, cum bine ai observat, încît, dacă vreodată ar fi nevoit să facă acest lucru, singura variantă în care mi l-aş putea imagina e aceea de traficant de chiloţi. Este paradoxul lui semiotic...“
Cred că m-am încruntat ameninţător, pentru că Nino a sărit la altceva: „Există şi un dezavantaj în această agendă. Am indivizi cu care nu am comunicat de ani de zile şi acum nu-mi mai amintesc cine sînt. Identităţile lor nu-mi mai spun nimic: Norvegianul Răspopit. Habar n-am cine-i. Sau: Pelicanul Homofob, Alpinistul Troglodit, Nenea Sulfit, Sceleratul Stacojiu, Chinezul Apoplectic şi Mămăliga Autistă... Riscul meseriei.“ „Auzi, Nino?“ – i-am spus. „Îmi place teribil conceptul tău de agendă telefonică. E foarte interesant.“ „Păi, ce-ţi spuneam?“ replică Nino încîntat. „Îl adopt şi eu, şi voi începe chiar cu tine.“ Mi-am luat celularul. „Aşa, să găsim Ni-no Pe-tra-che! Înlocuiţi? Da. Noul nume: Dementul de la Cafenea...“ „Stai, băi!“ începu Nino să strige agitat. „Ce faci, băi? Codrine! Băi, momîrlanule...“
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
