Derrida, traficant de droguri - o experienţă literară

Fapte: În decembrie 1982, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou, Jacques Derrida a dat o fugă la Praga pentru o prelegere despre Descartes şi teoria limbajului, pe care o promisese cîtorva studenţi grupaţi într-o asociaţie clandestină. A fost, fireşte, urmărit continuu de poliţia politică cehoslovacă şi, la plecare, cînd a ajuns la aeroport să ia avionul spre Paris, a apărut o mică problemă. Bagajele sale au fost luate la o parte de vameşi, a fost adus un cîine care le-a mirosit şi a reacţionat edificator, o mînă expertă s-a strecurat fără ezitare într-unul din buzunarele valizei şi a extras un pacheţel. Droguri. Derrida a petrecut 24 de ore în arest, cu interogatorii şi anchetă. De cîte ori depăna această amintire, filozoful exprima uimirea că absolut toţi participanţii la această înscenare – adică procurorul, poliţiştii, vameşii, chiar şi avocatul desemnat din oficiu – dădeau clar de înţeles că ştiu bine că joacă într-o comedioară ameninţătoare scrisă de alţii înainte. La un moment dat, înaintea unui interogatoriu la poliţie, avocatul i-a şoptit lui Derrida: „Luaţi tot ce vi se întîmplă ca pe o experienţă literară.“ Atunci, filozofului i-a picat fisa: valiza sa fusese „lucrată“ în orele de dinaintea plecării spre aeroport, cînd o lăsase la hotel după ce eliberase camera, ca să meargă să viziteze mormîntul lui Kafka în cimitirul evreiesc al oraşului. Trăia, într-adevăr, ceva kafkian.

De fapt: Avocatul ceh era mesagerul subtil al regimului către filozoful francez simpatizant al studenţilor disidenţi. Sigur că era şi el însuşi ofiţer acoperit al poliţiei politice, dar vorbele acestea („Luaţi totul ca pe o experienţă literară“) nu le spusese pentru că erau parte a scenariului, ci pentru că aşa simţise el, pe loc, că e bine să le spună. Era ca şi cum regimul comunist, brutal şi abuziv, îi făcea, discret, cu ochiul lui Derrida, înainte de a-l arunca în temniţă. Pentru avocat, însă, era ceva mai complicat. La Praga, poziţia lui era foarte puternică. Apartenenţa la poliţia politică şi o unanim recunoscută înaltă calitate profesională îl făceau invulnerabil printre colegi. Aşa că îşi mai permitea mici libertăţi, chiar şi cînd se afla în plin execiţiu al meseriei sale de ofiţer al serviciului secret acoperit ca avocat.

Cu mulţi ani în urmă, pe cînd era doar ofiţer, fără să fie avocat, făcuse parte din echipa operativă care urmărea îndeaproape grupul lui Jan Patocka. De atunci, rămăsese cu o ciudată pasiune pentru filozofie. Spun „ciudată“, nu pentru că e neobişnuit ca un ofiţer de poliţie politică să iubească filozofia (deşi, chiar este) şi nici pentru că această pasiune l-a contaminat în timp ce spiona adversarii regimului care se îndeletniceau cu filozofia, pe lîngă comploturile împotriva democraţiei populare. Ci pentru că nu împărtăşise nimănui voluptatea pe care o resimţea cînd studia stenogramele înregistrărilor întîlnirilor grupului lui Patocka. Era secretul lui! Citea cu nesaţ discuţiile despre Platon, Hegel, Schelling şi Heiddeger, pe care bătrînul filozof le avea cu cei din jurul său şi, pe măsură ce le citea, devenea tot mai interesat de filozofie. Lua notiţe şi apoi se ducea singur spre autorii evocaţi în discuţiile din dosare. În fine, după regretabila moarte a lui Jan Patocka (şi el era de acord că acel coleg al său care l-a supus pe venerabilul filozof unui interogatoriu de 11 ore, de unde i s-a tras hemoragia cerebrală fatală, exagerase puţin), pasiunea lui pentru filozofie a rămas la fel de fremătătoare şi iscoditoare.

Pînă să fie chemat urgent ca avocat din oficiu pentru cazul filozofului francez, citea posedat o carte cu titlu latinesc, scrisă, însă, în cel mai modern stil şi în cea mai avangardistă abordare pe care o văzuse el vreodată: Tractatus Logico-Philosophicus. Autorul, Ludwig Wittgenstein, fusese pomenit în discuţiile înregistrate ale grupului Patocka („totuşi, de ce se alăturase blestematei ăleia de Cartă? – sigur că ofiţerul care l-a interogat 11 ore a comis un abuz, ce să-i facem, se mai întîmplă, dar şi el, om aşa inteligent şi erudit, filozof de asemenea anvergură, o plăcere să-l asculţi, fie în convorbiri telefonice, fie ambiental – de ce s-o fi băgat în Carta asta, că numai necazuri i-a adus?“). În seara de dinaintea întîlnirii cu Derrida, prins la aeorport cu droguri în bagaj, avocatul stătuse ore în şir întins în pat, îmbrăcat în pijama, cu ochii aţintiţi în tavan, într-o stare de mare tulburare generată de lectura punctului 6.54 din Tractatus: „Propoziţiile mele clarifică prin faptul că cel ce mă înţelege le recunoaşte, în cele din urmă, drept non-sensuri, dacă prin ele – sprijinindu-se pe ele – s-a ridicat deasupra lor. El trebuie, pentru a spune aşa, să arunce scara după ce a urcat pe ea. El trebuie să depăşească aceste propoziţii şi apoi vede lumea în mod corect.“ Metafora scării aruncate i-a provocat o intensă meditaţie despre uitarea de sine. A doua zi, cînd îşi regăsise cinismul amuzat cu care în general îşi făcea datoria, un ceva din interiorul său, dar din afara interiorului său poliţist totuşi, l-a îndemnat să-i spună lui Derrida să ia totul ca pe o experienţă literară. Asta pentru că, deşi îi plăcuse la nebunie punctul 6.54 din Tractatus, nu era deloc convins de valabilitatea următorului punct, al 7-lea, care încheie cartea înfăşurînd-o într-o concluzie inadmisibilă: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.“ Cum adică? Se poate vorbi, şi despre ceea ce nu se poate vorbi, doar că, cu grijă. Şi mai altfel decît de-a dreptul. Iar după ce vorbeşti despre ce nu se poate vorbi ridicîndu-te deasupra vorbelor proprii şi văzînd lumea în mod corect, mai bine să păstrezi, totuşi, scara. Ce te faci dacă totul e, de fapt, doar o experienţă literară şi tu ai apucat să arunci scara? Părerea lui, de om cu experinţă...