Daciada şi Cîntarea României la velşi
Terenul era ud. Era nasol. Ghetele se înfundau în noroi, se aduna mîl între crampoane, căram după mine cel puţin un kil de pămînt pe fiecare picior. Mai era şi o ploaie scîrboasă, măruntă şi rece, de noiembrie. Tricoul era şi el greu, rece, ud fleaşcă. Prinsesem după grămadă şi o luasem la sănătoasa pe lîngă demi-ul lor, pe partea închisă, de-a lungul tuşei. Din cauza noroiului de pe teren şi dintre crampoane, aveam impresia că alerg cu încetinitorul. Nu l-am văzut cînd a venit, dinspre stînga. Era flancherul lor. Mi-a tras un placaj care m-a aruncat trei metri în sus, apoi încă doi în afara terenului. Am muşcat zdravăn din puţina iarbă de lîngă pista de atletism, apoi am continuat să alunec încet-încet, prin noroi. A fost unul dintre cele mai dure placaje pe care le încasasem pînă atunci. Am rămas uşor şocat de forţa şi hotărîrea cu care îmi fusese aplicat. În cîteva secunde, m-am pomenit lîngă mine cu englezoiul care mă placase. Mi-a întins mîna, m-a ajutat să mă ridic şi mi-a dat două palme amicale pe spate. M-am dus să mă aliniez în tuşă, scuipînd pămîntul din gură şi bombănindu-mă că nu-l văzusem din timp, să îi pun un tampon preventiv.
Acela a fost singurul meci internaţional pe care l-am jucat în cariera mea scurtă de rugby-ist (cam doi ani, în timpul liceului). Ei erau de la London Welsh, liceul galezilor care trăiesc în Londra. Noi eram de la Griviţa Roşie, adunaţi de pe la toate liceele de prin Bucureşti. Ei jucau cu echipa „sub 16 ani“. Antrenorii noştri au trişat un pic şi au băgat în teren o echipă cu mulţi jucători pînă în 18. Nu a contat. Ne-au bătut de ne-au zvîntat. 18 eseuri la 3. Eu am rămas pînă azi cu amintirea celui mai teribil placaj din viaţa mea, aplicat curat şi corect. Seara, la banchet, la restaurantul de la Tineretului (acum e un McMoni’s acolo), surpriză: am avut parte şi de un concert. O mică orchestră care ne-a oferit de toate: miniaturi simfonice, cîntece populare galeze, valsuri. Demi-ul era la vioară, flancherul care mă placase era între suflători, unul dintre pilieri era la percuţie ş.a.m.d. Jumătate din echipa de rugby a liceului era şi în orchestră. Cu toţii am rămas paf! La asta nu ne aşteptam. La numai cîteva ore după ce ne dăduseră lecţii de rugby (ăsta e tristul adevăr), acum ne umileau de tot: ştiau să şi cînte! Ba, mai mult: aveau şi note bune. Pe cînd încercam să fac un barter de tricouri (deh, speram să încînt pe careva cu jerpelitura mea de la club, avînd avantajul că vorbeam mai bine engleza decît colegii mei de echipă), am aflat că în echipa de rugby şi în orchestră nu sînt primiţi decît dacă au note foarte bune. În cazul vreunei corijenţe, li se punea în vedere că nu au timp suficient pentru studiu, aşa că ar face mai bine să lase o vreme deoparte „extracurricuralele“. Mi-a rămas în minte replica antrenorului meu, nea Nicu Vizitiu (Dumnezeu să-l ierte): „Măi băieţi, ăştia sînt prea puţini. De-aia sînt obligaţi să facă Daciada şi Cîntarea României cu aceiaşi oameni.“
De cînd am copil sportiv şi pianist (în devenire, cu ambele calităţi), îmi tot amintesc de amîndouă: de Daciada şi de Cîntarea României. Las deoparte ipocrizia colosală care ne făcea să cîntăm pentru to’aşii Nicolae şi Elena. Rahat! Nici unul nu credea o iotă. Cred că nici măcar activiştii care ne dirijau. Măcar aveam unde face. Sport sau ceva arte. Sau de-amîndouă, dacă aveam timpul şi talentul necesare. Este zăpăcitor să vezi, în 2013, cît de idiot poate fi construit sistemul nostru de învăţămînt. Carte, sport şi artă în acelaşi timp? Ia-ţi gîndul, măi, părinte de şcolar. Ori una, ori alta, ori din cealaltă. Toate deodată nu se poate. Cărînd în spinare ghiozdane de cîte zece kilograme, şcolărimea română este obligată dedicaţiei întru învăţat pe de rost cît mai multe tone de informaţie. Orice activitate în afara şcolii costă. Bani şi timp. Nici o dîră de cooperare între Ministerul Sportului, cel al Culturii şi cel al Educaţiei.
Le-aş aminti tuturor un fapt simplu: foştii mei adversari de la London Welsh erau educaţi într-un sistem care are mult mai multe performanţe academice, artistice şi sportive decît România. Cu mult mai multe. Să caute dînşii să afle de ce. Eu am doar nişte bănuieli, nu le zic.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
