Şepcuţa cu stea roşie şi tatuajul cu Che Guevara

Dacă o să judecăm la nesfîrşit lumea care se găseşte dincolo de răposata cortină de fier doar din unghiul panicilor noastre de civilizaţie abandonată la periferia istoriei, n-o să vedem în faţa ochilor decît conspiraţii, nedreptăţi şi uneltiri la adresa valorilor. Iar nerezolvarea propriilor noastre probleme, frustrarea perpetuă, venită din lungul şir de complicităţi nedeclarate, gîlceava cu trecutul şi suspiciunea maladivă cu care vedem prezentul vor fi combustibilul ideal pentru alimentarea acestui mecanism. Planeta întreagă va părea, zilnic, întoarsă cu susu-n jos, prăbuşirea catapetesmei lumii va fi imaginea cu care ne vom trezi în fiecare dimineaţă, iar vinovaţii din cauza cărora trăim vremuri triste vor fi, întotdeauna, alţii. „Ei.“ Unii care vin peste noi şi ne ameninţă tradiţiile şi continuitatea.

Sigur că lumea pare gata de prăbuşire atunci cînd vezi ravagiile pe care le fac diferitele mode ideologice. Pentru că spaţiul vizibil e inundat de unele şi de unii care nu-şi mai încap în piele de zeloşi ce sînt, subiectul zelului nici nu se mai vede. Aceşti vrednici slujitori ai civilizaţiei iubesc progresul atît de mult, încît îl confiscă în totalitate. Progresul e doar al lor. E în pericol dacă încape pe mîinile altora. Cum ar fi, bunăoară, unii slujitori ai corectitudinii politice. Preocuparea lor nu mai e corectitudinea politică însăşi. Au trecut repede de nivelul accepţiunii autoironice a retoricii noii stîngi, fără să fi zăbovit deloc în zonă. Ei s-au ocupat, de la bun început, cu confiscarea ideii de liberalism – cum ar mai interveni Caragiale aici! – apoi a celei de progresism şi a ăleia de liberschimbism. Iar vroirea progresului cu orice preţ a umplut orizontul, uitînd complet locul de unde s-a plecat în povestea asta. Pentru că există cetăţeni, aici şi aiurea, care transformă totul într-o cauză. Un spaţiu în care să se poată înrola, pentru a se strecura apoi în primele rînduri, şi a umfla pieptul mîndru, la inspecţia trupelor.

În vreme ce logica unor americani, trăitori la ei acasă, e una foarte clară – atunci cînd e vorba de răspunsul la o problemă culturală specifică spaţiului în care trăiesc –, apar unii de pe la noi care le-o explică, chiar lor, mai bine. Ei sînt mai implicaţi în problemă decît cei care au formulat-o. Şi devin militanţi înaintea ălora. Simplific impardonabil – dacă s-a spus undeva că e sănătos să mergi cu bicicleta şi că faci un bine pentru tine şi pentru mediu în felul ăsta, imediat se naşte… biciclismul. Cu tot harnaşamentul ideologic, cu doza de protest, cu iconografie, cu trenduri vestimentare, cu reţele comunitare şi cu aerul superior al progresismului.

Şi aşa apare, în splendoarea lui globală, spectacolul delirului absolut. Pentru că oportuniştii progresismului sînt cumplit de enervanţi, reacţia pe care o avem faţă de ei se prăbuşeşte şi asupra problemei. Cu alte cuvinte, înjurăm biciclismul, deşi mersul pe bicicletă nu are nici o vină. Hipsterii stîngişti sînt atît de enervanţi, încît nu se mai vede nimic dincolo de anarhismul lor zglobiu, de carnaval, şi de falsitatea cu care mimează autenticitatea. Da, asta e de înţeles – pentru cititorul supervigilent, care se supără cînd umorul nu e doar al lui: glumăăă! – dar aşa vine fandacsia. Din moment ce America e a tuturor, problemele americanilor sînt şi ale noastre. Analogiile se fac instantaneu, nuanţele cad la montaj, şi treaba-i gata în doi timpi şi trei mişcări: liberalismul e stînga, stînga e comunismul, noua idee de democraţie e egalitarismul, ne întoarcem la Mao. Ba chiar mai rău, hipsterii stîngişti sînt fraţi buni cu homosexualii, cu lesbienele, cu bisexualii şi cu transsexualii. Prin urmare, peste lume se va prăbuşi ideea de republică hipstereasco-homosexualo-comunistă. Ăsta e Armaghedonul.

Acceptarea firească a opţiunii diferite, a drepturilor minorităţilor, a persoanelor cu dizabilităţi, criza interioară a instituţiei religioase, spiritul critic şi necesitatea dezbaterii continue a democraţiei, toate aceste subiecte mari se pierd, deseori, în dosul spectacolului celor care confiscă discuţia. Dar asta nu înseamnă că aceste teme sînt mai puţin reale. De multe ori, lipsa de apetenţă pentru dezbaterea sau pentru acceptarea existenţei acestor teme, teama de ele se proiectează pe zgomotul de fond al celor care le confiscă. În felul ăsta, se găsesc urgent ţapii ispăşitori, dar se ocolesc subiectele în sine. Temele pot muri sub greutatea celor care le trîmbiţează. Însă, în cele din urmă, nu e doar vina trîmbiţaşilor, ci, în primul rînd, a celor care se fac că nu aud.

Cît despre hipsterismul cool, care iubeşte şepcuţa cu stea roşie, glumiţele cu secera şi ciocanul, tatuajele cu Che Guevara – o tînără jurnalistă de la noi din patrie credea sincer că Che Guevara a fost „cel mai mare luptător împotriva comunismului“ – şi jucăuşa nostalgie a colecţiilor de obiecte din perioada comunistă, ce-ar mai fi de zis? Hipsterii le-au confiscat şi pe astea (glumăăă!). Cîtă vreme există o vastă complicitate ascunsă cu utopia egalitaristă, flirtul acesta cu comunismul neînţeles va continua mult şi bine. Fie că e făcut după ureche, trendy, sau din convingere, e legal. Celălalt flirt, cu nazismul, e mult mai discret pentru că, în cazul lui, evidenţa obsesiei pentru exterminarea sistematică a unor fiinţe umane l-a făcut ilegal. Dar asta nu înseamnă că flirtul nu există. Se găsesc suficienţi inconştienţi care să tragă ocheade „inteligente“ în direcţia aia. Dincoace, comunismul s-a scos din situaţie cît se poate de abil. A driblat cu mare fineţe ideea de exterminare sistematică. Iar mulţi dintre noi, ca într-un meci aranjat, ca într-un mare blat, l-am ajutat în treaba asta.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.