Tribulaţiile unui doctorand
Prima dată, doctorandul mi-a trimis un e-mail încărcat de pathos: „St. d-le Codrin Liviu Cuţitaru, mă numesc R. şi sînt asist. drd. la Universitatea Bucureşti. Vă scriu în legătură cu teza mea de dr., aflîndu-mă eu în mare impas. Sînt doctorandul d-nei M. de mai mulţi ani şi tare mă tem că nu vrea să-mi mai accepte lucrarea pentru susţinere. Am terminat-o, în sfîrşit, şi acum mă aflu în disperare de cauză. Dl. G. m-a sfătuit să mă adresez dvs., de veţi binevoi să mă ascultaţi. Am scris despre Shakespeare. V-aş ruga mult să-mi daţi un nr. de tel. unde să vă pot găsi, de nu vă e cu supărare! Cu deosebit respect, asist. drd. R.“ Am stat, o vreme, mai degrabă ezitant în faţa monitorului. Îi preţuiesc mult, profesional, atît pe M., cît şi pe G., iar omul era disperat. Trebuia să răspund negreşit. Am tastat, aşadar, cu hotărîre: „Sunaţi-mă la 07...“ Apelul veni după cîteva ore: „Să trăiţi, domn’ profesor! Asistent doctorand R. vă deranjează.“ „Da, bună ziua. Vă ascult.“
„Domn’ profesor, îndrumătoarea nu mai vrea să-mi primească teza. La noi, îmi pare rău să vă spun, feminismul e la putere, trăim în plin matriarhat...“ „Adică...“ l-am întrerupt, „vreţi să ziceţi că nu vă puteţi da doctoratul din cauza... discriminării de gen?“ „Ei, domn’ profesor“, se poticni întrucîtva interlocutorul, „este greu cu femeile intelectuale, nu vreau să insist, ştiţi şi dumneavoastră... Ce mai, sînt foarte rele, dom’le... După cum aţi aflat, mai nou, de nu-mi dau doctoratul urgent, ajung şomer...“ „În sfîrşit...“ „Domn’ profesor, sfătuit de G., aş vrea să mă transfer la dumneavoastră cu doctoratul.“ „Domnule R.,“ am replicat eu panicat, „depăşesc numărul legal de doctoranzi, nu cred că pot.“ „Nu vă faceţi probleme, că nu v-aş aglomera. M-aş transfera la Şcoala doctorală din Iaşi doar pentru susţinere – o lună, două –, de veţi binevoi, neîndoios.“ „Domnule R., vă complicaţi viaţa, nu este simplu deloc, trebuie şi aprobarea doamnei M., urmează apoi nenumărate alte avize, intraţi într-o birocraţie ucigătoare. N-ar fi mai bine să vorbesc eu cu M. pentru a vedea care e problema şi, eventual, să mă ofer să fac parte din comisia de susţinere?“ Am plusat, recunosc, dar sub circumstanţa atenuantă a „legitimei apărări“. Omul s-a înviorat brusc: „Da, ar fi minunat de aţi face asta pentru mine! Sigur, de nu vă e cu supărare, aş vrea să o contactaţi dumneavoastră pe doamna M. Să nu uitaţi să-i spuneţi că doriţi să faceţi parte din comisie!“ Mă supun, ce să fac, bucuros măcar să fi scăpat de o asemenea preluare doctorală. Observ, totuşi, în oglindă, că am o mină acră, de iobag medieval.
Comunic, uşor stingherit, cu G. şi cu M. Am succes. Concluzionăm că am putea face o faptă bună, întrunindu-ne într-o comisie de susţinere a tardivului doctorat. Mi se face, totuşi, o precizare: „Citeşte teza cu mare atenţie!“ O citesc. Într-o căldură infernală de august. Fac comentarii. Pe fundalul a zeci de telefoane şi mesaje din partea lui R. „De veţi voi să aşteptaţi capitolul al treilea“, „de veţi citi paragraful cinci din subcapitolul doi, pagina 55“, „de veţi descoperi vreo eroare de informaţie istorică“, „de veţi avea răbdare să vă explic ideea de la pagina 132“, „de plecaţi în concediu, să nu uitaţi să vă deschideţi poşta electronică“ etc. etc. Nici poşta cealaltă nu a rămas nefolosită. Am schimbat, neîncetat, misive. Mai întîi, documentele de participare la comisie (reluate de mai multe ori, din diverse erori de comunicare). Apoi, referatul şi, din nou, referatul („Ştiţi, am schimbat titlul tezei în ultima clipă şi, de nu vă e cu supărare, trebuie să-l modificaţi şi dumneavoastră în referat.“). Toate prin Prioripost. Doamnele de la oficiul poştal mă ştiau de-acum. Aveam senzaţia că îmi fac, complice, din ochi.
Dialogul a continuat. „Sînteţi căsătorit?“ m-a întrebat într-o zi. „Da.“ „Aveţi şi copii?“ „Da, un băiat.“ Îmi venise iniţial să-i spun, precum Cărtărescu, în Levantul: „Da, am fămeie pă Cristina şi copilă pă Ioana.“ M-am abţinut. Cine ştie unde mai ajungeam. Ca atare, i-am ascultat lamentaţia cu aceeaşi fizionomie acră, de iobag medieval, cronicizată în mod patologic. Finalmente, vine şi susţinerea. Se termină totul, într-un tîrziu. Odată ajuns doctor, sper eu, se va linişti treaba şi voi putea să-mi văd de ale mele. Eroare! Curînd, un e-mail mă atacă necruţător: „St. d-le CLC, vreau să vă anunţ ceva important. Mama mea a scos o plachetă de versuri. Poezie foarte bună, patriotică şi filozofică. Aş vrea să venim la Iaşi să o lansăm. Lumea culturală bucureşteană geme de postmodernişti corupţi şi nedrepţi. Numai în capitala culturală a ţării credem că vom afla înţelegere. De aceea, de veţi benevoi, vă rugăm să ne ajutaţi în acest demers. Cu deosebit respect, asist. dr. R.“ „Domnule R.“, dau eu, extenuat, reply, „trebuie să vorbiţi la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi. Vă pot da adresa de e-mail de acolo. Mai mult nu am ce face. Sînt doar un anglist amărît (despre acreala iobăgeasco-medievală nu am mai pomenit). Cele bune, CLC.“ Peste o zi, soseşte un update terifiant: „Vă mulţumesc mult! Am scris la Asociaţie. Vom fi primiţi pe data de... Asta înseamnă că vom sta în Iaşi cîteva zile. Vă rog să-mi căutaţi o pensiune ieftină, dar neapărat centrală, ca să ne putem mişca uşor.“
M-am prelins pe tastatură, pe fire, în jos, pînă pe podea. Moale, învins, delabrat, ca un adevărat îndrumător de doctorate româneşti.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
