EDITORIALE ȘI OPINII

„Premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a plătit Mafiei aproximativ 340.000 de euro anual, taxă de protecţie“ – dezvăluie presa italiană. „Primarii din statul mexican Michoacán au recunoscut că plătesc taxă de protecţie cartelurilor de droguri, pentru a nu fi ucişi“ – mai aflăm din presă.

Q este vădit iritat. Meniul are vreo 120 de pagini, din care doar şase sînt dedicate scopului firesc, adică listei de mîncăruri şi băuturi. Îi zic: vezi că vinul e pe la pagina 26. El era din partea locului, era competent să comande. Ce era în restul volumului numit meniu? Literatură!

Nu, nu v-a scăpat nimic important în ultima lună. Nu s-a petrecut vreun seism politic. Nu a avut loc nici o demitere, darămite vreo demisie. Comisiile de afaceri europene din Senat şi din Camera Deputaţilor – căci există şi acestea! – au tăcut mîlc.

În Anglia, Lady T. a fost mereu o persoană controversată. Pe de o parte, ea nu s-a sinchisit niciodată de asta, a făcut întotdeauna ce a crezut că trebuie făcut şi gata. Ultima dată, îmi amintesc, i-a scandalizat pe mulţi cu atitudinea ei mai mult decît prietenească faţă de Augusto Pinochet, cînd acesta a ajuns în Anglia şi a avut probleme judiciare acolo (1998-2000).

Am vrut să scriu „oraşul pierdut“, dar nu-i adevărat. Oricît ar fi de greu de recunoscut astăzi, clădirile ale căror fotografii formează ilustraţia bogată, splendid aleasă, a albumului Arhitectura modernă în România interbelică, majoritatea n-au dispărut.

Pe vremea cînd lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit cîteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole.

Cînd am realizat interviul, venea de la susţinerea unui referat pentru teza de doctorat în horticultură. Mi-a arătat un proiect integrat de oeno-turism (parte a tezei sale) care te face să visezi: ceva fabulos. Dar Cătălin Păduraru are un stil de a te convinge că „fabulosul“ nu e atît de departe de realitate.

Piaţa a fost totdeauna bine aprovizionată, mai bine decît cea de la Bucureşti, cu legume mai frumoase şi cu brînzeturi mai gustoase. Ţăranii mai atenţi, mai puţin smuciţi, te să lasă alegi marfa, fără pretenţia aceea stupidă care mai apare uneori prin pieţele Bucureştene, de a te servi cu merele sau roşiile care vin „la rînd“.

G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului“ absolut sclipitoare, cu rezonanţe – aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale) – pînă în zilele noastre.

Termenii lozincă şi slogan ilustrau perfect, în presa românească de acum cîteva decenii, polarizarea produsă de maniheismul ideologic, fenomen pe care l-a descris Françoise Thom în Limba de lemn: împărţirea cuvintelor în bune şi rele, în cuvintele noastre şi cele ale duşmanului.

"Ne e frică să intrăm în bîrlogul ursului. Şi cîteodată chiar trebuie să o faci. În meciul care ne-a zdruncinat, observaţi că între cele mai lucide au fost Barbosa şi Navarro. De unde sînt ele? Nu contează. Nu provin din marele experiment de după 1945."

„De cele mai multe ori, are dreptate, dar găseşte moduri incredibil de greşite de a-şi exprima această dreptate.“ Aşa mi-a spus cineva de la Chişinău despre Ghimpu, şi tind să-i dau dreptate. Într-o lume politică dominată de oameni plaţi, Ghimpu pare să fie altfel.

Acum aproape trei ani, am simţit nevoia să reacţionez la iritările unora dintre cititori, nemulţumiţi că bombăn de pe margine. N-am fost, se pare, convingător. Primesc, în continuare, aceleaşi reproşuri. Nu-mi rămîne decît să-mi reiau pledoaria.

Nu am crezut că undeva în Europa se poate conduce mai prost decît în Bucureşti! Căci aşa e românul, e convins că la noi, ca la nimeni... Ei bine, la Napoli mi-a trebuit un sfert de oră ca să traversez un colţ al pieţei Garibaldi.

Nu este vorba despre parlamentul nostru şi nici despre vreo figură de stil. Nu vorbesc despre deficitul de democraţie sau despre cine ştie ce sofisticăreală legată de funcţionarea triunghiului instituţional comunitar. Parlamentul european (sediul din Bruxelles) se scufundă la propriu!

Cum este şi normal, pe măsură ce criza jurnalismului românesc se adînceşte, articolele despre jurnalism se înmulţesc. Iar rubrica de faţă nu face excepţie. Să ne întrebăm însă dacă nu cumva vedem lucrurile prin lentilele unei anumite stereotipii: presa este, în principiu, „quality“ – deci frecventabilă – şi „tabloidă“ – deci rea.

Miţa Baston este cea mai onestă scandalagioacă pe care o cunosc. Cînd Nae Girimea, frizer şi subchirurg, o întreabă dacă vrea scandal cu orice preţ, aceasta, aprigă şi rănită, strigă: „Da, vreau scandal, da...“ şi – ne indică autorul – se ridică în picioare.

Un oraş se identifică prin apartenenţa la un loc şi un timp. Locul se schimbă doar excepţional, la modificarea graniţelor statului. Suceava vechii Moldove, austriacă de la Iosif al II-lea, a rămas dincolo de hotar pînă cînd a revenit României, în 1918.

Satul Macea, aflat în apropiere de Arad, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustrează acest fapt. Chiar dacă are o istorie mai veche, care începe cu secolul al XIV-lea, Macea devine localitate de reşedinţă a familiei de origine sîrbă Csernovics.

Cînd vorbeşte despre proiectele la care lucrează, Oana Marinescu transmite un fel de entuziasm bine controlat. De exemplu, despre Festivalul „George Enescu“ de anul acesta – a cărui strategie de comunicare o coordonează prin firma sa, OMA Vision – susţine că va transforma Bucureştiul într-un „oraş creativ“.

Era un tip care nu putea alcătui o frază cu cap şi coadă. Nu părea să-şi pună vreo problemă de logică. Cînd vorbea, înşira cuvintele într-un mod abracadabrant. Ciudat era că mesajul părea, totuşi, să se transmită. Unii îl receptau imediat. Era ca în textele acelea în care, inversînd literele din interiorul cuvintelor, acestea pot fi totuşi înţelese.

Deunăzi, într-un birou funcţionăresc, am trăit o scenă de toată frumuseţea, cu ramificaţii, aş spune, pînă în adîncurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie să recunosc) să completez un formular complicat, cu zeci de întrebări şi anexe, între care nu lipseau şi cîteva legate de laptele pe care l-am supt de la mama.

Într-o recentă conferinţă ţinută în faţa publicului bucureştean, celebrul lingvist David Crystal şi-a prezentat o carte publicată în 2011 – The story of English in 100 words –, explicînd cum a ales cuvintele reprezentative de la care să poată reconstrui o istorie culturală (şi subiectivă) a limbii engleze.

Scandalurile unei societăţi spun multe despre acea societate. Asta o ştiu sigur. Ce anume spun scandalurile astea e chestiune de interpretare. Vă las dumneavoastră interpretarea, mă rezum să trec puţin prin scandalurile din Republica Moldova, aşa cum se văd ele din presa locală.

Scriind aici, în mai multe rînduri, despre limba „framericană“, am retrăit, mnemotehnic, o întîmplare ce a trasat inubliabile semnificaţii în interiorul iniţierii mele transatlantice. Pe la începutul stagiului doctoral american, singur şi suficient de stingher, obişnuiam să nu refuz nici o invitaţie de socializare, oricît de formală, bănuind că doar aşa voi depăşi istovitorul şi degrabă vărsătoriul de energie intelectuală „dor de casă“.

A ţine conferinţe publice înseamnă, dintotdeauna, a asuma anumite riscuri. Poţi fi un bun specialist, dar poţi fi deficitar la capitolul „oratorie“; poţi fi un bun vorbitor, dar poţi avea o zi proastă, în care talentele proprii sînt, dintr-un motiv sau altul, adumbrite; poţi fi eficient retoric, dar pus dinaintea unui public inadecvat, nereceptiv, dacă nu chiar ostil.

Dacă tot am vorbit rîndul trecut despre maidanezi, haideţi să trecem acum strada şi să privim în casele unde locuiesc rudele lor mai înstărite. Sînt multe, foarte multe: Stanley Coren evaluează cam la 525 de milioane de cîini de companie în toată lumea.

Sala era plină ochi. Părinţi, profesori, copii – îl aşteptau pe primar. Atmosfera era tensionată rău. A intrat primarul. Nu a vrut să stea la prezidiu, a luat un microfon şi a rămas în picioare, între rînduri. A început să spună cît de mult va susţine învăţămîntul şi educaţia copiilor din comunitate.

Aproape toată lumea pare a avea de cîştigat de pe urma înţelegerii politice de săptămîna trecută. Dar nu ştim un lucru esenţial: dacă actorii politici chiar o vor respecta. Sau, mai bine zis, cît va dura pînă să fie istorie.

Ateneu. 6 aprilie 2013. Pe scenă, maestrul spune: „Nu vreau să fiu actual. Cred că nimic din ce e actual nu va dăinui, aşa că vreau să fiu cît se poate de inactual.“ Publicul aplaudă. Încerc să desluşesc însemnătatea acestor aplauze, aşa cum vechii înţelepţi căutau voinţa zeilor în zborul păsărilor.

În mijlocul confuziei în care trăim, două bresle sînt cel mai des acuzate din afară – adică de cine nu le cunoaşte –, dar, în acelaşi timp, sînt, înăuntru, cel mai dezbinate: medicii şi arhitecţii. Vechi resentimente izbucnesc şi le răspund, mai stîngaci sau mai dibaci, disculpări, justificări sau, ca la ping-pong, cele mai piezişe lovituri.

Un caz clasic de barbarism împotriva unui monument istoric are loc în satul Poieni, comuna Schitu Duca, judeţul Iaşi. O istorie tristă, în care vinovaţi sînt sătenii, proprietarii şi autorităţile. Dacă doar unul dintre aceştia îşi făcea, într-un fel sau altul, datoria, un monument istoric atestat ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea avea o şansă să se păstreze pentru o bună perioadă de acum înainte.

"Caragiale spunea că, dacă România e o ţară în care nu se face mult şi nu se gîndeşte mult, măcar se vorbeşte mult. E valabil! Politicienii români vorbesc cum nu vorbesc alţii – nu ştiu cum e în Italia, de pildă, dar în România se vorbeşte extrem, extrem de mult."

Sînt unii oameni cu care te înţelegi perfect, de la primele cuvinte. Era un unchi îndepărtat, de care auzeam vorbindu-se prin familie, la cîţiva ani o dată. Nu-l mai văzusem niciodată, dar din prima clipă cînd am făcut cunoştinţă, l-am simţit aşa de apropiat, de parcă ne ştiam de cînd lumea.

Buletinele meteorologice de acum mai bine de un secol seamănă surprinzător de mult cu cele de azi. Numite Buletine atmosferice, emise de pe la 1884 de Institutul (iniţial Observatorul) Meteorologic din Bucureşti, acestea erau publicate în Monitorul oficial (MO) şi în mai multe dintre ziarele vremii.

Dorinţa de a învăţa. De a veni la zi cu fotbalul. Capacitatea de a depăşi ideile fixe, de a trece de la senzaţii, premoniţii sau superstiţii la buna şi vechea metodă de a aduna unu şi cu unu. Îi lipseşte ştiinţa şi voinţa de a profita de ştiinţa altora. Există o singură echipă care face asta, şi se vede.

Traian Băsescu a comis, joi seară, cîteva gafe incredibile, în ieşirea sa publică, menită să apere înţelegerea cu Victor Ponta pentru numirea procurorilor-şefi. Nu aş putea compara decît cu ieşirea împotriva Regelui Mihai, pe motiv că a fost sluga ruşilor – un alt punct abisal al ieşirilor sale publice.

Am mai dat şi cu alt prilej citate din miraculoasele antologii publicate de profesorul Zaica, în urma unor „chestionare“ adresate elevilor din primii ani de şcoală. Recidivez pentru a-mi oferi, mie şi cititorilor, un scurt intermezzo de inocenţă în atmosfera de grosolănie, nervozitate, breaking news şi scandal ieftin în care respirăm de dimineaţa pînă seara.

Zilele trecute, ştiind că mă ocup de maidanezi, un prieten mi-a trimis un SMS: „Un maidanez s-a suit în autobuz; toată lumea îl alintă!“ Peste cîteva minute, urmează un al doilea SMS: „Tocmai s-a suit un homeless; la staţia următoare, călătorii l-au dat jos...“

Pioniereşte şi nemţeşte (ştiu eu de ce zic nemţeşte), România a pornit la stimularea producţiei de energie electrică produsă de generatoare eoliene. Rezultatul: industrii întregi împinse spre faliment, terenuri de mii de hectare scoase total din circuitul agricol, un kilowatt scumpit pe factura lunară a cetăţeanului.

„...Dar tu cum de eşti blondă?“ Iată o întrebare-şoc, pe care o colegă jurnalistă mi-a spus că a primit-o la un seminar din Europa de Vest. Cu alte cuvinte, o femeie venită din România ar trebui să fie închisă la ten şi, eventual, să poarte fuste largi şi înflorate.

Nu-mi dau seama dacă lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pentru cineva care acordă mare atenţie cuvintelor sau, pur şi simplu, îmbătrînesc eu şi cîrcotesc şi bombăn pentru că intoleranţa, se zice, creşte cu vîrsta.

Nu ştiu ce i-a dat lui Graham Greene ideea povestirii cu acest titlu. Văd că a fost scrisă în 1954: poate că la Londra, după sfîrşitul războiului, erau multe urme ale bombardamentelor, care trebuiau înlăturate. Sau fiindcă anii aceia îi obişnuiseră pe oameni cu dărîmarea caselor.

Judeţul Dîmboviţa este unul dintre cele mai bogate în monumente istorice de mare valoare. Şi nu pentru că, de-a lungul veacurilor, dîmboviţenii ar fi fost „mai artişti“ decît alţii. De fapt, de-a lungul istoriei româneşti, întreaga zonă colinară a fost cea de predilecţie aleasă pentru întemeierea şi dezvoltarea de aşezări.

"Pînă la urmă, orice afacere îşi propune nu doar să facă bani – ăsta e doar un scop pragmatic –, dar are şi ceea ce se cheamă o misiune. Unii au o misiune pragmatică – să ajungă la un miliard de dolari sau de euro –, alţii îşi propun să construiască, să exceleze într-un domeniu, să se impună prin ceva."

De-a lungul timpului, tot ocupîndu-mă cu gazetăria şi cu cifrele, am întîmpinat o problemă recurentă: cea a lipsei de interes a guvernelor româneşti faţă de simplul numărat. Am mai pomenit lucrul ăsta. Acum cîţiva ani, am constatat, de exemplu, că nu e cunoscut cu exactitate numărul persoanelor bolnave mintal din ţară.

Îmi amintesc, bunăoară, un caz din şcoală, care m-a pus mult timp pe gînduri, neintrînd – datorită desfăşurării sale – în zona normalităţii tolerabile. Aveam, la vremea respectivă, un coleg marginal, predispus la izolare şi apatie. Omul vădea anumite disfuncţionalităţi – cum să le spun – neuro-vegetative.

Cuvîntul fraudă e foarte răspîndit în presa actuală, circulînd, dincolo de limitele terminologiei strict juridice, prin permanentele ştiri despre înşelătorii fiscale, bancare, electronice etc. (printre cele mai noi: o „fraudă de 500.000 euro cu analize false“, stirileprotv.ro) sau despre programele politice care le vizează (există, de pildă, un „Departament pentru lupta antifraudă“, antifrauda.gov.ro).

"În ultimele luni, Gazeta Sporturilor a descoperit mai multe evenimente fictive din sportul românesc. Cîteva milioane de euro au fost cheltuite de către Clubul sportiv al Primăriei Capitalei – pentru competiţii de şah, baschet sau volei, care n-au existat niciodată."

„Adică vrei să dai bani de la buget pentru partide?“ Amicul meu se uită la mine cu aerul că tocmai am fost demascat ca pedofil belgian. Citise articolul de săptămîna trecută, în care încheiam cu o întrebare-provocare pentru cititori.