Cum pierdem la handbal

Deşi are antrenor străin şi multe jucătoare din afara ţării, Oltchim s-a înecat ca ţiganul la mal, cum se spune. De fapt, a pierdut după un cunoscut tipic românesc. De ce pierd aşa echipele noastre?

E cazul să extindem un pic harta traumelor şi să spunem că nu sîntem cei mai loviţi de soartă. Din contră, tocmai handbalistele ungare ne bat de departe la răsturnat şiştarul cu lapte. Stimabilele au pierdut, în 2000, un titlu olimpic în faţa Danemarcei şi, în 2003, aurul mondial în faţa Franţei, după ce, de fiecare dată, au condus către final cu 5-6 goluri diferenţă, adică tot cîte a avut şi Oltchim la Györ! Tare, nu?

Treaba asta e ciclică şi problemele cu capul le ştim de pe vremea handbaliştilor din anii ’70-’80, cînd ruşii (sovieticii) îi băteau pe sîrbi (iugoslavi), sîrbii îi băteau pe români (care au rămas români) şi românii îi băteau pe ruşi. Treabă estică. Din cîte am mai priceput eu, şi oricît ar părea de trăsnit, a cîştiga într-un meci decisiv, a duce pînă la capăt un drum e chestie de educaţie şi de memorie afectivă socială. Poate sună pretenţios, dar e logic. Noi, din epocile trecute, continuate cu cele de azi, am primit o educaţie de descurcăreţi, de ocolitori, de negociatori, de răbdători şi de întîrzietori. Ne e frică să intrăm în bîrlogul ursului. Şi cîteodată chiar trebuie să o faci. În meciul care ne-a zdruncinat, observaţi că între cele mai lucide au fost Barbosa şi Navarro. De unde sînt ele? Nu contează. Nu provin din marele experiment de după 1945. Mă veţi întreba cum cîştigăm la gimnastică, de exemplu. Pentru ca e sport individual. Iar la de-astea, priviţi în jur! Sîntem mari maeştri internaţionali.