Idiotul
Era un tip care nu putea alcătui o frază cu cap şi coadă. Nu părea să-şi pună vreo problemă de logică. Cînd vorbea, înşira cuvintele într-un mod abracadabrant. Ciudat era că mesajul părea, totuşi, să se transmită. Unii îl receptau imediat. Era ca în textele acelea în care, inversînd literele din interiorul cuvintelor, acestea pot fi totuşi înţelese. Şi numele îi era ciudat: Greuza. Aveam tendinţa să-l considerăm complet idiot. Cîteodată, însă, eram dispuşi să-i acordăm creditul unui soi de genialitate primitivă, mai ales după ce ne-a demonstrat că putea avea un succes incredibil la femei. Stăteam în pauze pe marginea fîntîniţei din faţa Facultăţii de Arhitectură şi puneam ochii pe cîte o fată cu mers felin, care trecea pe stradă. I-o arătam şi el făcea pariu cu noi că o abordează şi, după cel mult cinci minute, vine cu ea la braţ să ne-o prezinte. La prima reuşită, am crezut că-i vreun fel de farsă, dar nu înţelegeam cum fusese făcută, de vreme ce noi alesem fata, nu el. A doua oară cînd s-a întîmplat, am amuţit. Cum dracu’ făcea? Îi spunea nişte vorbe de-alea încîlcite de-ale lui şi o vrăjea? Fata credea că a dat peste un mare poet? Apela la simţurile intuitive ale femeilor? Reuşitele acelea ale lui ne-au făcut pe mulţi dintre noi să ne punem întrebări teribile despre felul de a fi şi de a gîndi al fetelor. Deşi rămăsese de mai multe ori repetent şi noi îl ajunsesem din urmă, realizam cu stupoare că, totuşi, tipul ăsta mai şi trecuse clasa. Pe atunci, nu văzusem filme precum Forrest Gump sau Being There, în care personaje de-o inocenţă specială ajung să cucerească lumea. Iar colegul nostru era, totuşi, departe de a avea aura unui Forrest Gump sau a unui Chauncey Gardner.
În fiecare miercuri după-amiază, noi făceam canotaj cu profesorul Bălan. Ne scotea pe Lacul Studenţesc şi ne punea să tragem de pagaie în canoea de 8 plus 1, unde încercam să ţinem groaznicul stroc impus de cîrmaci, pînă ne dădeam sufletul. Uneori, nu ne adunam destui, şi atunci aveam privilegiul de a primi cîte un caiac simplu, în care ne puteam desfăşura după voie pe tot cuprinsul lacului, în ritm mai personal. Cînd afară era prea frig, ne puneau să lucrăm la aparate, la sala din subsolul Facultăţii de Drept. Şi ce aparate robuste şi greu de mînuit erau pe-acolo...
Problema era că miercurea aveam şi seminarul de engleză şi nu puteam fi în două locuri în acelaşi timp. Eram doi din grupă înscrişi la canotaj şi, după ce am fost la primele ore, la care profesoara a constatat că ne descurcăm cît de cît la engleză, ne-a dat voie să lipsim şi să venim doar la sfîrşitul anului, cînd aveam să dăm testul final, la care urma să primim şi nota. I-am dus şi o ţidulă din partea lui Bălan, ca totul să fie în regulă şi să putem merge nestingheriţi, în fiecare miercuri, la canotaj. La un moment dat, însă, prin semestrul al doilea, colegii ne-au spus că profesoara de engleză a întrebat de noi. Ne-am mirat, doar înţelegerea fusese pentru întregul an. N-am dat prea mare atenţie acestui semnal, dar vorbele venite din partea ei s-au înmulţit. „Întreabă de voi“ – ne-au spus din nou colegii. „Ziceţi-i că sîntem la canotaj.“ „Cică trebuia să vorbiţi, totuşi, cu ea.“ „Păi, am vorbit.“ „Ba, cică nu. Dar voi ştiţi că nu mai e aceeaşi profesoară din primul semestru?“ „Aoleu!“ Anul era pe terminate, iar noi lipsisem aproape tot semestrul de la seminariile unei profesoare care nu ştia nimic de canotajul nostru. Ne-am dus spăsiţi la penultima oră din an, cu un buchet mare de flori, decişi s-o îmbunăm, ca să ne permită să dăm testul. Am pus buchetul pe bancă, aşteptînd-o înfriguraţi să apară. Nu ştiam nici cum arată.
Mai era un coleg în situaţia noastră: Greuza. Nici el nu fusese la vreo oră de engelză, fără să aibă însă vreo scuză legată de sport sau altceva. A luat buchetul nostru de pe bancă, admirîndu-l. Ne-a spus ceva în felul lui alambicat, din care reieşea că admiră ideea noastră cu florile. În acel moment, profesoara – blondă şi cu o figură destul de acră – a intrat în sală. „I-l dau eu din partea noastră“ – a zis brusc Greuza şi, dintr-o mişcare, a fost cu buchetul lîngă catedră, turuindu-i profesoarei un amalgam de vorbe din care, cu oarecare greutate, se distingea mesajul că el e om care a avut „necazuri“, că ea e o „drăguţă“ şi că el are o „atenţie“ pentru aşa o „doamnă distinsă“, „din partea mea!“ Şi trosc! i-a dat florile, gata parcă să o şi pupe, nepomenind nici un cuvînt despre noi. Am rămas cu gurile căscate, incapabili să reacţionăm cumva. Tocmai se folosise de florile cumpărate de noi. Greuza a trecut examenul, iar noi am fost picaţi pe motiv de prea multe absenţe şi a trebuit să revenim în toamnă.
Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu Greuza, dar, după ’90, m-am tot temut că-l văd apărînd într-o zi la televizor, ca reprezentant al vreunui partid sau al vreunui sindicat.
