Puterea scrisului

Acum aproape trei ani, am simţit nevoia să reacţionez la iritările unora dintre cititori, nemulţumiţi că bombăn de pe margine. N-am fost, se pare, convingător. Primesc, în continuare, aceleaşi reproşuri. Nu-mi rămîne decît să-mi reiau pledoaria.

Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva. Dincolo de admonestare, cele două reacţii lasă să se întrevadă o măgulitoare supraevaluare a capacităţilor mele de intervenţie, dar şi convingerea că simpla opinie, analiza de pe margine, scrisul în genere nu sînt suficiente în vremuri grele. Trebuie să pui umărul, să intri în arenă, să dai indicaţii precise, salvatoare. Ce-ar fi de spus despre cele două nemulţumiri ale unora dintre cititorii mei?

1. Să vin cu soluţii. Mi se cere, în fond, să fac miracole. Să rezolv cvadratura cercului, să aduc dovada unei competenţe universale. Pe de o parte, sînt certat că mă bag unde nu-mi fierbe oala, că sînt de vină, ca intelectual, pentru prostul mers al ţării, iar pe de alta, mi se atribuie forţa de a găsi răspunsul adecvat, rezolvarea promptă a tuturor neajunsurilor, în numai două pagini de editorial. Ori vreau, dar nu pot – şi atunci ar fi mai bine să tac din gură, ori pot, dar nu vreau – şi atunci sînt suspect de aroganţă, netrebnicie, elitism. Aş observa, mai întîi, că semnalarea unei disfuncţii nu implică neapărat o indicaţie de tratament. Diagnosticianul nu e întotdeauna aceeaşi persoană cu terapeutul. Fără diagnostic nu există, însă, vindecare. Am voie – şi am chiar obligaţia – să descriu simptome, să trag alarma, să sistematizez şi să clarific punctele nevralgice ale unui mecanism de care mă izbesc zilnic. Dar puterea scrisului meu se opreşte aici. E rolul experţilor, al celor aflaţi în funcţii executive, să găsească soluţii. Evident, dacă mă ocup de un subiect care face parte din zona mea de competenţă, pot imagina şi sugera anumite variante de depăşire a crizei. Dar nu mi se pot cere răspunsuri eficiente la toate întrebările. În acelaşi timp, nu mi se poate interzice să-mi dau cu părerea asupra unei patologii care mă afectează direct, pe mine şi pe toţi concetăţenii mei. Dacă n-am avea voie să vorbim decît despre suferinţele cărora le ştim antidotul, n-am mai merge la doctor, la atelierul de reparaţii auto sau la duhovnic. Ar fi de adăugat că, şi dacă, în mod excepţional, aş dispune, într-un caz sau altul, de unele idei de rectificare şi de redresare, mi-ar lipsi puterea de a le aplica. Nu sînt la guvernare, nu am instrumentele unei acţiuni nemijlocite, cu efect imediat asupra stării de fapt. Şi nu sînt în situaţia de a livra organismelor politice existente un îndreptar pragmatic, de care să se ţină seama. Mai rău: experienţa mea de articlier îmi spune că oricît m-aş agita, orice aş spune, oricît tapaj aş face, nu pot conta pe consecinţe palpabile ale spuselor mele. Instituţiile şi oamenii îşi văd de treabă cum cred de cuviinţă, independent de oftăturile pe care le pun eu pe piaţă. Şi dacă, aşa stînd lucrurile, continui să scriu la gazetă este pentru că asta ştiu să fac şi pentru că, din punctul meu de vedere, formularea limpede, dezinteresată, a derapajelor şi deficienţelor curente poate fi un început de soluţie sau măcar un început de luciditate. Nimeni nu se pricepe la toate. Dar toate lucrurile despre care scriu ne privesc, cred, pe toţi, şi nu strică să fie consemnate, puse dinaintea sensibilităţii publice şi a unei eventuale receptivităţi instituţionale.

2.  Să fac ceva. Aici, lucrurile se complică. Sîntem afectaţi cu toţii de un concept strîmb al „faptei“. Mai întîi, avem ideea că responsabil cu făcutul e strictamente Guvernul. Or, Guvernul nu poate face nimic fără concursul întregii comunităţi şi fără responsabilitatea participativă a fiecăruia dintre membrii ei. Nu poţi cîştiga nici un război fără armată. În al doilea rînd, părem a crede că fapta principală care ne incumbă tuturor e să comentăm fapta guvernamentală. Românul e doctor în ce trebuie să facă ceilalţi. Totodată, el refuză celorlalţi dreptul de a se pronunţa în legătură cu ce face el. Cititorilor care îmi cer „să fac ceva“ (socotind, în mod naiv, că din poziţia în care mă aflu, pot schimba miniştri, pot oferi slujbe, pot reforma instituţiile, pot da directive parlamentarilor sau Preşedinţiei), sînt înclinat să le întorc întrebarea: dumneavoastră ce faceţi? Ceea ce vi se cere nu e decît să faceţi ce ştiţi mai bine, să vă faceţi treaba conştiincios şi inteligent, să acordaţi mai mult timp şi mai multă atenţie prestaţiei proprii decît prestaţiei altora. Fapta proprie nu poate fi înlocuită printr-o exigenţă severă cu privire la faptele celorlalţi. Dacă ne-am strădui să demonstrăm, clipă de clipă, că sîntem mai buni decît Guvernul cu care ne-am pricopsit, Guvernul s-ar ruşina, poate, într-un tîrziu, de nevrednicia sa. Deocamdată, el simte că poate da vina pe noi, tot astfel cum noi simţim că putem da vina pe el.

Cît despre mine, tot ce pot face la ora actuală e să scriu. Şi să cer cititorilor să treacă şi scrisul printre faptele de care avem nevoie.