Atac dur la prostie
Nu-mi dau seama dacă lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pentru cineva care acordă mare atenţie cuvintelor sau, pur şi simplu, îmbătrînesc eu şi cîrcotesc şi bombăn pentru că intoleranţa, se zice, creşte cu vîrsta. Dar mai bine să vă spun despre ce e vorba, să judecaţi şi dumneavoastră dacă am sau nu dreptate – să fiţi în juriul care decide dacă oamenii, ca specie vorbitoare, se degradează, sau doar eu, singur eu, am obosit prea mult şi am nevoie de o pauză. Ştiu, vă chem să cîntăriţi un lucru complicat, dar apreciaţi măcar riscul pe care mi-l asum. Iată speţa.
Joi, 28 martie, cea mai prestigioasă agenţie de ştiri din România a transmis ştirea „Papa Francisc îi critică dur pe «preoţii trişti»“. Ea a fost preluată de mai toate mijloacele de presă ale zilei de joi şi ale zilei următoare. În cuprinsul ştirii, la un moment dat, se spune: „...Papa Francisc i-a criticat pe «preoţii trişti», care, puţin cîte puţin, s-au «transformat în colecţionari de antichităţi sau de noutăţi». «Nu predică despre ei şi nici din inimă», şi «nici nu primesc vreo mulţumire afectuoasă, care vine din inimă», a constatat el. «Preotul care nu iese din el însuşi, în loc să fie un mediator, se converteşte puţin cîte puţin într-un intermediar, în gestionar», a continuat Francisc...“
Personalitatea Papei Francisc I mă interesează în cel mai înalt grad şi, pe măsură ce-l descopăr, îmi place tot mai mult. În plus, şi pentru mine, biet păcătos credincios ce sînt, figura „preotului trist“, care preia în sufletul lui culoarea straiului preoţesc şi exprimă înălţimea vocaţiei sale într-o înţepenire încruntată din care, ca săgeţile, ţîşnesc afurisenii, este enervantă. Dacă Papa însuşi se irită din aceleaşi cauze ca şi mine, iertată să-mi fie lipsa de modestie, mă simt cam mîndru şi cam important. Iată de ce lectura ştirii a născut imboldul irepresibil de a cerceta omilia papală. Am găsit repede textul şi l-am citit imediat. Nu doar o dată, ci de mai multe ori, gîndindu-mă că-mi scapă mie esenţialul care nu i-a scăpat redactorului agenţiei de ştiri. Pur şi simplu, nu am găsit nici un atac dur! Dacă aveţi vreme, puteţi citi şi dumneavoastră exact ce anume a spus Suveranul Pontif – site-ul Vaticanului redă în patru limbi de circulaţie predica Papei din Joia Sfîntă. Într-un singur loc, Papa se referă la „preoţii trişti“, explicînd de unde vine tristeţea lor. În rest, întreaga omilie este un îndemn la regăsirea formidabilei puteri a harului şi a mirungerii. În Joia Sfîntă, în timpul liturghiei crismale, episcopii catolici din întreaga lume binecuvîntează uleiul bolnavilor, uleiul catecumenilor şi consacră Sfînta Crismă. În acest context, Papa Francisc a avut o predică în care a vorbit despre forţa colosală a acestor Taine şi a punctat, din nou, ceea ce spune deja de fiecare dată aproape, anume că preoţii trebuie să meargă în lumea marginalilor, a săracilor, a amărîţilor, şi acolo trebuie să ducă, odată cu Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, şi această taină a mirungerii. Din lipsa acestei ieşiri spre marginile lumii – acolo unde, de fapt, locuiesc cei mai mulţi oameni –, preoţii nu mai simt mulţumire sufletească, nu mai ştiu cum este să primească mulţumire de la un om ajutat, şi devin administratori sau simplii colecţionari de vechituri sau noutăţi. Şi devin trişti. Papa nu-i atacă deloc. Cu atît mai puţin, nu-i atacă „dur“. Îi îndeamnă, însă, stăruitor să (re)devină pescari de oameni, păstori ai turmei. Atît de apropiaţi turmei, încît să-i ia mirosul! Nu există umbră de agresivitate în cuvîntul papal.
În trecere, observ de mult timp că, în mintea jurnaliştilor din România, nu mai există grade ale acţiunilor sau ale declaraţiilor oamenilor. De pildă, nu mai există ironie, sarcasm, critică şi nici măcar atac. Există doar specia numită „atac dur“ sau varianta „a sărit la gîtul“ cuiva. Sigur – îmi veţi spune – presa trebuie să exagereze. Mereu şi puţin. Ştiu asta, dar credeam că exagerarea ţăţească, grosolană este tipică pentru o anumită presă, pentru presa numită (tocmai de aceea) „de scandal“. În România, acum, aproape toată presa este „de scandal“. Prin urmare, jurnaliştii sînt născuţi şi crescuţi anume pentru acest gen de presă. Nu e ceva de ieri, de azi. Recitim „Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii“ sau „Înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus“ şi pricepem că e boală veche printre gazetarii români.
Revenind la omilia Papei, îmi imaginez că un asemenea text nobil, curat, clar ca lumina zilei, a căzut pe mîna unui oarecare expert în luptele dîmboviţene, pus de vreun şef sau doar de conştiinţa lui profesională, să scoată o ştire. O omilie despre o Sfîntă Taină ajunge la cineva care, probabil, este îmbibat cu Ponta şi Băsescu, Voiculescu şi Udrea, Antonescu şi Blaga, se uită la Antena 3 şi la RTV. 24 de ore din 24, înfruntările între aceste fiinţe ciudate, agresive, rele au devenit pentru el o obişnuinţă. Nefericitul! Pentru un jurnalist care de dimineaţă pînă seară nu face altceva decît să contabilizeze vorbele acestor oameni, lumea nu poate fi decît aşa. Din orice, spus de oricine, jurnalistul profesionist trebuie să înţeleagă atacul şi ţinta umană a atacului. Atacul nu poate fi decît „dur“, desigur. Declaraţiile publice nu mai sînt citite altfel decît în cheia „ia să vedem pe cine atacă ăsta“. Doar că, dacă aplici această grilă de lectură la omilia Papei din Joia Sfîntă, rezultatul e cam bizar pentru cei avizaţi (puţini), şi de-a dreptul otrăvitor pentru cei neavizaţi (cei mai mulţi). Îmi vine în minte apelul Mîntuitorului, în predica de pe munte – „să nu daţi cele sfinte cîinilor“. Am dreptate?
