Renato şi Coana Lucsiţa
Deunăzi, într-un birou funcţionăresc, am trăit o scenă de toată frumuseţea, cu ramificaţii, aş spune, pînă în adîncurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie să recunosc) să completez un formular complicat, cu zeci de întrebări şi anexe, între care nu lipseau şi cîteva legate de laptele pe care l-am supt de la mama. Am început să lucrez, concentrat, la o măsuţă, încercînd să ignor agitaţia unui băieţel de vreo 5 ani, venit, în mod clar, de la grădiniţă şi nevoit, probabil, să stea alături de mama sa pînă cînd (şi) ea îşi va fi terminat programul. Mama – o doamnă tînără şi voluminoasă – era, ca să zic aşa, funcţionara principală a locului, fiind secondată de o subalternă blazată, care scria ceva la un birou alăturat. Puştiul se dădea cu capul de toţi pereţii, zîmbind ştirb, în răstimpuri, la apostrofările materne – altfel, suficient de benigne: „Renato, stai cuminte că-l superi pe domnu’!“, „Renato, vezi c-ai să te loveşti şi-or să-ţi cadă şi ceilalţi doi dinţi din faţă – îţi aminteşti cît sînge ţi-a curs atunci!“, „Renato, te spun lu’ doamna educatoare şi nu te mai ia la teatru!“, „Renato, nu-ţi mai dau prăjituri!“ etc. etc. Din păcate, Renato vădea o insensibilitate structurală la observaţiile mamei-şefe şi, în scurt timp, sărea violent, cocoţat cu picioarele pe masa unde mă chinuiam cu interogatoriul birocratic. Mi-am văzut, stoic, de treabă, pînă cînd – slavă Domnului! – Renato, dezamăgit pesemne de tăcerea mea şi parcă puţin obosit, a plecat într-un colţ al camerei, studiind intens culorile şterse ale mochetei de instituţie bugetară. Nu am reuşit să mă bucur cu adevărat de binecuvîntata clipă de linişte, că, deodată, din zona puştanului, s-a auzit, cu deosebită claritate, vorba lui Caragiale în La Moşi, „o cadenţă de fagot“. Mama funcţionară a sărit ca arsă, pentru prima oară revoltată în mod sincer (am avut senzaţia!): „Vai de mine, Renato, ce faci? Nu ţi-e ruşine? Cum poţi să-ţi dai drumul aşa? Crede lumea că eşti prost-crescut!“ „Nu eu am făcut“a răspuns Renato cam absent. „Ei, nu tu! Să-ţi fie ruşine!“ conchise mama sever. „Ba n-am făcut eu!“ a mai mîrîit o dată – neconvins însă – copilul.
S-a lăsat din nou calmul relativ şi mi-am reluat lupta cu formularul, după ce am zîmbit ascuns, amintindu-mi de dolofana şi nefericita Coana Lucsiţa, care se înroşeşte ca focul cînd zgomotul grotesc, ieşit din băncuţa pe care stătea, o trădează a fi mîncat prea multe „fleiţi cu ţimbru şi frecate cu ţeapă“. Toată lumea rîde acolo, numai dom’ Mitică, galant, mărturiseşte că sifonul lui ar fi scos impudicul sunet. În materie de „gazometru“ (ca să rămînem tot în interiorul terminologiei caragialeşti), nu există foarte multe opţiuni. „Victima“ tensiunilor acute din această „sferă“ renunţă, volens-nolens, la prestigiul public şi, asemenea coanei din schiţă, dă, pînă la urmă, bir cu fugiţii... Nu apuc însă bine să răspund la întrebarea „Ce număr purta la pantofi (opinci) stră-stră-bunicul dumneavoastră?“, că viteazul Renato – precum menţionata Lucsiţa, înainte de a o zbughi către o direcţie necunoscută –, „mai trage o planetă“, de data aceasta cu sonoritate îmbunătăţită. Funcţionara – acum îngrijorată de-a binelea – se repede la băieţel: „Puiu’, ce ai, te doare burta, vrei la baie?“ Simţindu-şi mama speriată, Renato îşi recapătă siguranţa de sine şi zîmbeşte, fără dinţi, cumva terifiant: „Nu eu am făcut! Ha-ha!“ „Păi, dacă nu tu, atunci cine a făcut, mamă?“ Puştiul a întors capul spre mine. Tocmai ridicasem din hîrtii o privire albă, de ucigaş plătit. Nu cred că Renato ştie să citească deocamdată, dar, cu certitudine, a intuit singurul cuvînt inscripţionat, în culori sîngerii, pe fundalul căutăturii mele damnate: „Măcel!“ Aşadar, s-a răzgîndit subit şi, întinzînd o mînă acuzatoare spre subalterna apatică, a zbierat din toţi rărunchii: „Maricica a făcut! Maricica s-a băşit! Maricica s-a băşit!“
Credeţi-mă că nu vreţi să aflaţi finalul scenei din mica încăpere, cu atît mai mult cu cît nici aerul insalubru al incintei nu ne permite deloc amînarea retragerii din peisaj. Vă invit doar să observăm împreună – în cele două crize ale tînărului Renato, una digestivă, cealaltă psihologică – un simptom mentalist, ce ţine de „bunele“ obiceiuri comunitare autohtone. Există în noi o abilitate robustă, de transfer al responsabilităţii culpabile către alteritate, rezistentă chiar în clipele cînd exercitarea ei propriu-zisă înseamnă negarea evidenţei. Nu încetez să mă minunez în faţa acestei „virtuţi“ naţionale, la care – inadaptare majoră – nu am acces psihologic. O văd (o admir, oare?) la politicieni, o văd la vedete, o sesisez la tot felul de „persoane publice“. Prinşi cu mîţa-n sac (de atîtea ori!), respectivii ne privesc în ochi, duios-insolent, constatînd, cu glasul cel mai liniştit din lume: „Cum, io am făcut matrapazlîcul ăsta? Cînd, coane? Hai, fii serios, monşer, io sînt un respectabil de prim rang!“ Neîndoios că, dacă ne-am depăşi stupoarea iniţială şi am împinge tirul întrebărilor mai în profunzime, toţi împricinaţii – precum Renato, bunăoară – ar răspunde în cor: „Nu noi am făcut, ci Maricica!“ E bine, de aceea, că o avem încă pe biata Maricica prin preajmă, dar – atenţie! – privirea sa blazată şi nările blocate de miasme gazometrice păreau să sugereze că nu se află prea departe de momentul cînd va pleca şi ea, ca tot omul, la muncă în Italia.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
