Statistici şi probabilităţi
Americanii au obiceiul de a se mira în faţa coincidenţelor neverosimile din viaţa de zi cu zi, printr-o întrebare mai curînd nespectaculoasă. „What are the odds for something like that to happen, anyhow?“ – spun ei, cu ochi rotunzi şi zîmbet imens, străluminat, atunci cînd, la fotbal, baschet sau baseball, mingea expediată de un jucător celebru le aterizează direct în braţe, undeva în mijlocul tribunei înfierbîntate, ori cînd, la sfîrşitul vreunui uragan floridian, îşi găsesc maşina intactă, înconjurată – la doar centimetri distanţă – de tulpini uriaşe de palmieri smulşi din rădăcini. Propoziţia, în traducere foarte fidelă, înseamnă: Care sînt şansele reale ca un astfel de lucru să se întîmple? Uimirea indivizilor în cauză vine, în mod evident, dintr-un calcul probabilistic, transferat sumar către universul înconjurător. Raţional judecînd lucrurile, eşti obligat să accepţi mereu procentaje infime în incidenţa conjuncturilor minunate („întîmplătoare“, carevasăzică), ieşite cumva din schema previzibilă a „realităţii“.
Îmi amintesc, bunăoară, un caz din şcoală, care m-a pus mult timp pe gînduri, neintrînd – datorită desfăşurării sale – în zona normalităţii tolerabile. Aveam, la vremea respectivă, un coleg marginal, predispus la izolare şi apatie. Omul vădea anumite disfuncţionalităţi – cum să le spun – neuro-vegetative. Dormea interminabil, iar atunci cînd, în sfîrşit, intra în aşa-zisa stare de trezie, el se afla, de facto, tot într-o somnie latentă. Ţinea un ochi întredeschis, vorbea rar şi lent (cu încetinitorul, cum ar veni), printre căscături uriaşe şi molipsitoare. Adesea, ne recunoştea cu greutate şi ne uita numele, strigîndu-ne în fel şi chip. Nu ştiu cine i-a spus „Somnel“, dar porecla i se lipise de identitate mai ceva ca abţibildul de parbrizul maşinii, rămînînd unica lui formă de recunoaştere în memoria mea, pînă azi. Inutil de precizat, Somnel nu prea avea prieteni, preferînd să dormiteze în bancă decît să interacţioneze cu restul comunităţii de elevi.
Într-o zi, individul menţionat a fost scos la tablă – pentru a face un desen de utilaj – de către profesorul de Studiul materialelor – o disciplină tipic comunistă, de pregătire a tineretului revoluţionar pentru marile cuceriri industriale de mai tîrziu. „Profesorul“ era un specimen pe măsură: un ins brutal, venit – direct din producţie – la un liceu de prestigiu din Iaşi. Somnel a mers cu greutate spre catedră, tîrîndu-şi picioarele în stilul somnambulic ce-l consacrase. Sesizasem că expertul în materiale îl radiografiase feroce, ca o fiară dezlănţuită, de la bun început. L-a îndemnat să se mişte, cu un mîrîit ignobil, strecurat agresiv printre dinţi: „Hai mai repede, mormolocule!“ Somnel s-a apucat să scrie letargic pe tablă. Deodată, creta pe care o ţinea în mînă (cam lungă, ce-i drept) s-a rupt în jumătate, iar una dintre bucăţi i-a alunecat pe mîneca hainei (mînecă lipită, obosit, în actul scrierii, de fibra de sticlă neagră). Gîdilat, pesemne, de buclucaşul calcar, Somnel s-a scuturat grotesc în faţa clasei, intrînd apoi, neaşteptat, în ritmurile unui dans cu tentă tribală.
Profesorul (care nu percepuse momentul-cheie al incidentului) a crezut că ciudatul elev îşi bate joc de el, mai ales că noi izbucniserăm deja în hohote furibunde. S-a îndreptat ameninţător către Somnel. Acesta, panicat, şi-a smucit mîna violent, ridicînd-o în slăvi, ca într-un gest de salut disciplinar, plin de fanatism. Creta a ţîşnit din mînecă aidoma unei rachete nucleare, înfigîndu-se, nebuneşte, în ochiul drept al bestiei de Studiul materialelor, care a răcnit terifiant, precum godacii înjunghiaţi de Ignat. Greu de spus în cuvinte ce a urmat. Monstrul, cu o roşeaţă oculară pe cinste, demnă de tratatele internaţionale de oftalmologie, s-a aruncat fără discernămînt la gîtul lui Somnel. L-a izbit cu fruntea de tablă, măcar de zece ori, într-o succesiune a mişcărilor de intensitate crescîndă. Cînd a obosit, şi-a eliberat prada – intrată în stare de şoc şi, totuşi, cu o amprentă a somnului ceva mai pronunţată, parcă, pe figură, decît înainte. În plus, colegului meu îi crescuse o piramidă în frunte, devenind un veritabil unicorn. Un unicorn somnolent.
Concluzia? Părinţi, directori, scandal, inspectorat, anchete. Proful de Studiul materialelor a zburat cu viteza luminii înapoi în producţie, iar Somnel a ajuns erou liceal. Toţi şmecherii din alte clase au venit să-l cunoască şi să-l felicite pe cel care i-a eliberat de coşmarul „materialelor“. Somnel s-a schimbat radical, sub impulsul thymos-ului resuscitat. S-a trezit de-a binelea şi şi-a făcut o prietenă (în condiţiile regimului existenţial anterior evenimentului buclucaş, fata respectivă nici nu l-ar fi zărit pe stradă!) cu familie în America. Peste ani, s-au căsătorit şi, din cîte am auzit, în prezent, sînt amîndoi în SUA, unde au moştenit o fabrică de vopsele. Care erau şansele unei astfel de circumstanţe fericite, înaintea ruperii „transcedentale“ a bucăţii de cretă? Număraţi-le dumneavoastră! Eu tot încerc să-mi imaginez ce joc al întîmplării mai poate să scoată România din somnul himeric în care s-a scufundat şi să o repună pe drumul civilizaţiei autentice? În mod cert, nu o împrejurare creatoare de unicorni, întrucît privesc în jurul meu şi realizez că de cornute, oricum, nu ducem lipsă. Le avem pînă şi în posturile de vîrf din stat. Asul trebuie căutat altundeva, într-o altă mînecă, atîrnînd obosit pe un alt trup letargic...
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
