Măi, oameni buni, voi ştiţi ce vreţi?
„...Toate ministerele (...) înşiră o listă de nevoi sectoriale, adresată serviciilor Comisiei, fără necesarul arbitraj preliminar, faţă de o viziune strategică de dezvoltare preliminară. (...)
Propunerea făcută de Guvernul României nu întruneşte încă minimele condiţii de calitate şi credibilitate pentru a permite un dialog informal eficient privind viitoarele documente de programare.“
Toate aceste afirmaţii fac parte din scrisoarea trimisă pe 7 martie, de către Normunds Popens – director general adjunct în cadrul Comisiei Europene – ministrului român al Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici. Documentul, făcut cunoscut de către publicaţia online cursdeguvernare.ro, face praf întreaga politică românească de atragere a fondurilor europene.
O ştie orice politician de duzină: absorbţia fondurilor europene reprezintă – nu-i aşa? – motorul dezvoltării viitoare a României. Iată exemplul Poloniei... şi aşa mai departe, cunoaşteţi discursul.
Nu, nu v-a scăpat nimic important în ultima lună. Nu s-a petrecut vreun seism politic. Nu a avut loc nici o demitere, darămite vreo demisie. Comisiile de afaceri europene din Senat şi din Camera Deputaţilor – căci există şi acestea! – au tăcut mîlc. Opoziţia a stat în banca ei. Într-adevăr, performanţele pe linia politicii de coeziune a guvernării PDL nu prea îi permit acestui partid să fie acum primul care ridică piatra. Dar, oricum, un pic de agitaţie putea fi făcută măcar aşa, de dragul dezbaterii. Nu s-a făcut. Doar Ministerul Fondurilor Europene a emis un comunicat în care a precizat că obiecţiile formulate de la Bruxelles au fost remediate în termenul solicitat, adică mijlocul lui aprilie. Deci, totul e bine şi frumos în relaţia cu Europa. Nici vorbă. Problemele nu puteau fi rezolvate într-un heirup de o lună şi jumătate. Om fi noi, românii, geniali uneori, dar nici chiar aşa!
Reproşul dinspre Bruxelles – lipsa viziunii strategice – priveşte un etaj mai sus decît Ministerul Fondurilor Europene, a cărui funcţie pare mai curînd una tehnică. Aici este vorba despre coordonare şi viziune politică. Şi despre ceea ce înţelegem noi ca fiind rolul României în Uniunea Europeană. Politicienii uită că scopul aderării României esta acela de a recupera, într-un termen mediu, decalajele ce ne separă de statele central-europene şi, pe termen lung, de Occident. Este un obiectiv pe care românii – sau mai degrabă elitele lor – şi l-au propus încă de la crearea statului modern. Politica de Coeziune, ca şi Politica Agricolă Comună, reprezintă doar mijloace prin care ne putem atinge obiectivele. Alături, bineînţeles, de avantajele pieţei unice şi de aranjamentele mai largi de solidaritate şi securitate comună, din cadrul sistemului euroatlantic. Cum s-ar spune, condiţiile externe ne sînt favorabile, aşa cum nu ne-au fost, poate, niciodată în ultimul secol şi jumătate.
Mai lipseşte ceva: viziunea asupra dezvoltării. Funcţionarii cenuşii şi enervanţi de la Bruxelles au, totuşi, dreptate. Planul trebuie să vină de la Bucureşti. Acolo unde, din păcate, liderii se dovedesc capabili doar să însăileze nişte obiective separate, a căror finanţare totală ar depăşi, oricum, cele peste 21 de miliarde pe care România ar urma să le obţină, conform ultimelor aranjamente din Consiliul European.
Un fel de a cere mult pentru a ne alege cu ceva. Un fel de plan cincinal făcut pe genunchi, numai ca să avem cu ce ne prezenta în faţa Comisiei Europene. Să dea ei banii, că mai departe e treaba noastră!
Ceea ce liderii români uită sau se fac a uita este că dezvoltarea nu poate veni decît de la buna utilizare a resurselor proprii, iar politicile Uniunii Europene tocmai aici trebuie să vină în ajutor. Nu facem autostrăzi de dragul autostrăzilor şi nu investim în programe de mediu de dragul verdelui. Facem toate acestea pentru a ne folosi mai bine resursele, în beneficiul nostru şi al Uniunii Europene. Şi tocmai lipsa acestei viziuni ne este acum reproşată. Ne lipsesc multe. Lipseşte, în primul rînd, cadrul instituţional. Nici pînă la ora actuală nu avem o lege care să stabilească o dată pentru totdeauna modul de formare şi de susţinere a poziţiei României în Uniunea Europeană. Lucrurile s-au blocat odată ce Curtea Constituţională a respins dreptul Parlamentului de a decide, în caz de conflict instituţional între premier şi preşedinte. Şi blocate au rămas. Ca şi cum afacerile europene ar fi apanajul unei singure persoane sau, cel mult, o chestiune de politică externă, şi nu ar avea legătură cu întreaga politică internă a României! Parlamentul nu-şi asumă nici un rol, sectorul privat abia încearcă să se organizeze. Lipseşte apoi voinţa politică – a nu se confunda aceasta cu majoritatea parlamentară confortabilă. Avem dovada: dezbaterile privind regionalizarea s-au cantonat şi, în cele din urmă, s-au blocat în jurul intereselor politice locale şi nu au avut vreo legătură cu interesul general de dezvoltare a României. Şi mai lipseşte ceva: dorinţa liderilor de a se consulta în permanenţă cu specialişti. Ei există. Studiile realizate sub egida Institutului European sau cele ale diverselor think-tank-uri sînt accesibile printr-un simplu click. Cu o condiţie: liderii noştri să nu se creadă cei mai deştepţi oameni din lume, astfel încît să nu aibă nevoie să înveţe. Umbra Geniului Carpaţilor pluteşte în continuare peste noi!
Cînd liderii români sînt criticaţi pentru lipsă de viziune, iar ei răspund cu o scrisoare refăcută la repezeală, e grav. Înseamnă că ei pur şi simplu nu ştiu ce vor de la Uniunea Europeană. La Bruxelles a fost înţeles acest adevăr crud. Rămîne să-l înţelegem şi la Bucureşti.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.
