Problema număratului
De-a lungul timpului, tot ocupîndu-mă cu gazetăria şi cu cifrele, am întîmpinat o problemă recurentă: cea a lipsei de interes a guvernelor româneşti faţă de simplul numărat. Am mai pomenit lucrul ăsta. Acum cîţiva ani, am constatat, de exemplu, că nu e cunoscut cu exactitate numărul persoanelor bolnave mintal din ţară. Adică al celor înregistrate de spitale, cu acte în regulă. Nimeni nu pare dispus să centralizeze asemenea date. Aflu, acum, că nici numărul persoanelor cu autism nu pare să fie centralizat. De asemenea, am descoperit că numărul căruţelor din România e necunoscut la nivel central. Ele sînt înregistrate la primăriile comunelor şi oraşelor, dar nimeni nu s-a gîndit să adune aceste cifre. Să zicem că numărul căruţelor nu-i un capăt de ţară, că ţine mai degrabă de pitoresc. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre terenuri. Cînd cu acordarea subvenţiilor europene pentru fermieri, îmi amintesc că a fost o întreagă tevatură, fiindcă nu se ştiau suprafeţele reale. Dacă n-ar fi fost sistemele de măsurare moderne prin GPS, prin metoda clasică n-am fi reuşit în veci să producem nişte documente cadastrale decente – decît, poate, în Transilvania, care a fost mai riguros cartată pe vremea cînd făcea parte din Imperiu. Tot cu ajutorul Europei, am început să ne numărăm şi vacile.
Migraţia românilor a devenit, în ultimii ani, un fenomen naţional, ba chiar de-a dreptul european. În afară de estimări foarte grosiere, nici un minister din România nu ştie, de fapt, cîţi cetăţeni români lucrează în străinătate. Motivul invocat seamănă cu cel dintr-un banc celebru: „Pe ăla nu pot să-l număr pentru că zburdă.“
În noianul general de aproximaţii, astă-vară, colac peste pupăză, la referendum, autorităţile păreau să nu mai ştie exact nici măcar numărul total de votanţi. Chiar şi acolo au apărut numărătorile politice. Mai sînt şi alte exemple de acest fel. Unele cifre mai apar prin recensămintele care sînt făcute, însă, la mulţi ani o dată, şi după ureche. Nu sînt evidenţe exacte, ci estimări sociologice. Alte cifre reies în urma unor programe desfăşurate de ONG-uri. De exemplu, despre migranţii români, mai multe date pare să aibă Fundaţia „Soros România“ decît Guvernul.
În mod oficial, nu ştim, nu ne place sau nu ne convine să numărăm precis (coane Fănică). Am auzit, de multe ori, specialişti din diverse domenii, exprimîndu-şi aceeaşi nedumerire, care sună cam aşa: „Cum poţi să reglementezi, să reformezi sau să guvernezi ceva ce nu cunoşti?“ Marea bălmăjală cu număratul bîntuia şi pe vremea lui Ceauşescu. Pe atunci însă, informaţiile exacte puteau fi de-a dreptul subversive. Ce-ar fi fost dacă s-ar fi aflat consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, comparativ cu cel din RFG? Sau ce-ar fi fost dacă s-ar fi comparat numărul de autoturisme, raportat la populaţie, cu cel din oricare altă ţară occidentală? În schimb, în lipsa alimentelor şi a facilităţilor de bază, se scotea în evidenţă cantitatea de oţel produsă pe cap de locuitor, cifră care devenea motiv de mare mîndrie. Numerele exacte erau de evitat – şi perfect inutile pentru politica de atunci. În ciuda puterii discreţionare pe care o avea, nici Ceauşescu nu mai putea afla ceva exact de la subordonaţii săi. Din mărturiile celor care au avut de-a face cu el pe cînd fugea, în zilele Revoluţiei, rezultă că nici nu înţelegea ce are lumea cu el.
Nici astăzi, adevărurile exacte nu folosesc guvernelor, fiindcă şi acestea „fac politică“. Ceva s-a moştenit. Cifrele par inutile. Ar fi de salutat Guvernul care ar începe, pur şi simplu, să numere. Să lase promisiunile, scuzele şi ciondănelile televizate, şi să înceapă să numere oamenii, casele, terenurile, căruţele, caii şi vacile, orele din mersul trenurilor... Să socotească mai exact veniturile şi cheltuielile publice, necesităţile şi posibilităţile reale ş.a.m.d. Obţinerea unei asemenea evidenţe riguroase ar fi nu doar o dovadă de seriozitate, ci şi un act de guvernare în sine. Dacă mă gîndesc mai bine, a guverna înseamnă a ţine ţara în ordine. Pentru asta, trebuie s-o cunoşti. Şi ca s-o cunoşti, trebuie să numeri ce ai în ea.
