"Am putea deveni cea mai curată ţară din lume"

- interviu cu Cătălin PĂDURARU -

Cînd am realizat interviul, venea de la susţinerea unui referat pentru teza de doctorat în horticultură. Mi-a arătat un proiect integrat de oeno-turism (parte a tezei sale) care te face să visezi: ceva fabulos. Dar Cătălin Păduraru – actor la bază, apoi distribuitor de vinuri, apoi „scriitor de vin“ şi degustător autorizat – are un stil de a te convinge că „fabulosul“ nu e atît de departe de realitate. În tot ce a făcut pînă acum, a arătat că se poate. La sfîrşitul lunii mai, va avea loc Concursul Internaţional de Vinuri de la Bucureşti, de a cărei organizare se ocupă: încă o încercare de a readuce România viticolă pe harta „mare“ a lumii. De la actorie la doctoratul în horticultură ar putea părea o cale lungă. Aerul tonic şi firesc al lui Cătălin Păduraru sugerează că această cale poate fi frumoasă şi pasionantă.

În ultima vreme am senzaţia că primim doar veşti bune despre piaţa de vinuri de la noi. Cum se văd lucrurile din perspectiva producătorilor?

România viticolă e foarte diferită de România „în general“: e o altă ţară, o ţară foarte civilizată. În ultimii zece ani, s-au făcut investiţii imense în domeniul viticol. Sună ca un fel de „raportare“ la minister, dar ăsta e adevărul: e singurul sector care a absorbit 100% fondurile europene, şi asta se vede dacă mergi în podgorii şi în crame, chiar dacă în percepţia publică există încă un procentaj consistent de oameni care cred că lucrurile merg prost, că vinul se face cu chimicale etc. Realitatea e însă cu totul alta: chiar şi producătorii care în trecut alimentau „calea alcoolului“, vindeau din camioane pe Calea Giuleşti produse cel puţin îndoielnice, acum au mii de hectare plantate, tehnologie de ultimă oră, oameni tineri şcoliţi în străinătate. Lucrurile s-au schimbat fantastic. Avem şi cîteva crame care ajung în zona elitelor pe plan mondial: pot intra oricînd în competiţie cu crame de vîrf din Franţa, Italia ori California...

Îndoielile publicului nu sînt o consecinţă a vremurilor de dinainte de 1989, cînd exista bănuiala generalizată că în vin se pun tot felul de substanţe pentru a mări producţia?

Eu nu spun că teama de azi nu e justificată sau că o parte din miturile care circulă nu au la bază chiar practici indecente. Dar legislaţia de azi creează o anumită schemă de raportare la fraudă: adaosurile de substanţe în vin sînt sub semnul penalului pentru cel care comite fapta. Or, în raporturile de muncă, un inginer nu mai e într-un statut „marital“ cu angajatorul pentru următorii 30 de ani: el poate pleca mîine dacă vrea; o practică ilegală l-ar expune pentru întreaga sa carieră viitoare şi n-ar consimţi să facă închisoare pentru un patron care se îmbogăţeşte vînzînd vin contrafăcut... Asta e valabil pentru vinurile DOC şi IG. Am mai spus asta şi mi s-a replicat: „dar vinurile care stau la baza rafturilor din supermarket, în sticle de doi litri?“. Acelea nu sînt domeniul meu de activitate, eu pot să garantez pentru DOC...

Dar „vinul de ţară“? Sînt mulţi oameni care cred în „vinul de ţară, natural, fără adaosuri“. Şi îl găsim de vînzare pe şoselele patriei, pe la porţile sătenilor...

Vinul „natural“ scapă oricărui control, oricărei analize chimice de laborator. Unii fac din asta o profesie şi vor să cîştige, aşa că diminuarea costurilor se face prin adaosuri, arome, alcool şi altele. Alţii fac vin „natural“ fără rea intenţie – pentru că „aşa au apucat“ şi îl fac în gospodărie. Dar pot apărea boli, există tehnici greşite, vinul poate intra în refermentare – cîte şi mai cîte. Pe tradiţie s-au grefat unele tehnici preluate din mers: de pildă, „hai să punem sulf, am auzit că e bine“. Dar sulful e pus cu linguriţa, nu ştie nimeni care e concentraţia lui. Şi trebuie să fac o precizare: toate corecţiile se fac pentru un vin nereuşit aproape din start. Un vin cu o materie bună, condus şi vinificat foarte bine, nu are nevoie de aproape nimic. E o falsă punere în pagină a ideii de vinificare „tradiţională“. Identificăm ca tradiţie acele lucruri despre care există nişte mărturii scrise, o anumită literatură – adică mergem pe la 1900. Or, această perioadă coincide cu momentul cînd s-au introdus viile hibride în România după filoxeră. Şi atunci trăim cu impresia că dacă bunicul nostru avea zaibăr, înseamnă că acela e vinul moştenit de la daci. Nici vorbă. Toate ţările europene au pierdut, la filoxeră, multe dintre soiurile tradiţionale. Viile hibride din curţile oamenilor de azi nu au nici o legătură cu viile „dintotdeauna“: produc vinuri slabe, care au nevoie de corecţii, îşi termină ciclul de viaţă înainte de Paşti...

De ce v-aţi apucat de vinuri?

Pur şi simplu, după 1989, cînd am vrut să mă „reinventez“, cîţiva prieteni au propus să ne asociem şi să vindem apă minerală. Iar eu am spus: „de ce apă minerală şi nu vin?“. Căci tatăl meu era inginer viticol şi aveam senzaţia că ştiu ceva despre vinuri: trăisem în copilărie în vie, îi înţelesesem ciclurile, văzusem cum se face vinificaţia... Începuseră să se vîndă atunci în Bucureşti multe vinuri proaste, aşa că m-am gîndit că ar trebui să vindem numai vinuri de bună calitate. A ieşit o afacere interesantă, nu neapărat foarte profitabilă. După doi ani, am început s-o luăm tot mai în serios. Şi mi-am dat seama că trebuie să învăţ tot mai mult. De atunci pînă la referatul pentru doctorat pe care tocmai l-am susţinut, au trecut 20 de ani.

Cum aţi ajuns de la distribuţia de vin la organizarea Concursului Internaţional de Vinuri de la Bucureşti?

Am ajuns mai întîi să scriu despre vin şi, fără să vreau sau fără să ştiu, am fost catalogat drept „critic de vin“, „scriitor de vin“. Am fost un fel de cronicar al vremurilor de schimbare şi am făcut predicţii pentru ce va urma. Am devenit degustător autorizat, membru ADAR. Concursul Internaţional de Vinuri are o licenţă deţinută de statul român; la un moment dat s-a întrerupt, eu am preluat managementul după un an de pauză, cînd se afla la 200 de probe, şi l-am setat la 2000 de probe. Pentru cei din afara domeniului, sînt cifre de neînţeles, aşa că explic: cel mai mare concurs din lume, cel de la Bruxelles – unde fac parte din juriu de ani buni – jurizează 8000 de probe. A spune că eşti putere viticolă mondială şi să jurizezi 200 de probe e o glumă. Am proiectat acest concurs ca, în cîţiva ani, să ajungă măcar al zecelea din lume (în concordanţă cu poziţia României ca piaţă de vin). După aceea, vom avea un cuvînt de spus, iar piaţa se va racorda la rezultatele concursului. Românii se uită la topuri şi le place să fie printre primii – mai greu e cu munca pentru a ajunge pînă acolo...

Care este miza scrisului despre vin? În ultima vreme observ o anume emulaţie, sînt foarte multe bloguri despre vin...

Eu aş împărţi scrisul despre vin în două etape – pînă la Internet şi după Internet. Primele scrieri îi aparţin lui André Jullien (comerciant parizian pe la începutul secolului al XIX-lea, care scria şi despre vinul de Cotnari – ceea ce mă face să cred că îl şi vindea). Ulterior, cuvîntul scris s-a supus regulilor generale ale scrisului, ale elaborării şi publicării în presă: odată lansat în spaţiu, cuvîntul nu mai putea fi modificat. În momentul de faţă, scrisul despre vin este pe bază de impuls de moment, extrem de subiectiv („îmi place“/„nu-mi place“), rapid – căci e foarte uşor să plasezi pe Internet un text scurt şi un hyperlink – iar dacă peste două zile ţi-ai schimbat părerea, poţi să retragi textul de pe blog. Bloggerii încep să se adapteze – chiar fără s-o ştie – unor reguli ale jurnalismului, dar există un risc: acela ca un puşti neşcolit, care scrie simplist, dar care cunoaşte foarte bine mediul online, să ajungă să fie prima referinţă în materie atunci cînd cineva caută pe Internet scrieri despre vin. Or, nu cred că se poate scrie în afara unui cod etic şi fără o minimă şcolire sau fără o raportare la ceea ce spun oamenii de specialitate. Sau se poate, dar cu riscurile evidente.

Emisiunea Frăţia vinului, realizată împreună cu fratele dvs., Adrian Păduraru, pe TVR 2 transmitea un tonus pozitiv. Aţi făcut-o pentru acelaşi scop de educare a publicului?

Am bătut multă vreme la porţile televiziunii publice, crezînd că e singura care are datoria să privească şi spre această industrie care aduce destul de mult la PIB. N-am reuşit în mod direct. Pînă la urmă, emisiunea Frăţia vinului a produs-o Ana Maria Caia şi am oferit-o spre difuzare televiziunii publice. N-a fost uşor, pentru că depindeam sută la sută de finanţarea producătorilor de vin. Am acceptat pentru un sezon asta, deşi ne limita. Am revenit apoi cu Fraţi de viţă. Emisiunea a avut o anume audienţă şi a desţelenit cumva terenul. Acum reluăm producţia. Eu acopăr zona profesională, fratele meu se ocupă mai mult de zona culturală, încercînd să arate că în jurul unei podgorii se află şi altceva, nu doar via, crama şi sala de degustări. De fapt, emisiunea are la bază un concept care trebuie să apară de urgenţă şi la noi: oeno-turismul, turismul viticol. Am avea şansa ca, prin nişte proiecţii în viitor sănătoase, să valorificăm la maximum acest potenţial. Pe de altă parte, trebuie să nu stricăm echilibrul, pentru că schimbăm un raport important, iar zona rurală este fragilă. În acest moment, la unele podgorii a început o fază embrionară: se organizează degustări. Dar nu acesta e turismul viticol. Trebuie să facem din el un turism de familie, pentru că altfel pare destinat bărbaţilor sau băutorilor înfocaţi. Or, nu e aşa. Trebuie să fie completat de tururi cu bicicleta prin podgorii, călărie, tenis, înot, vizite la obiectivele culturale din zonă şi altele, astfel încît vizitarea cramei cu copilul de mînă să nu pară un lucru indecent. Apoi, ar trebui să evităm greşelile pe care le-au făcut alţii, elaborînd un cod de bune practici – inclusiv ecologice – pentru un asemenea tip de turism. Ştiţi ce înseamnă să duci zeci de autocare într-un sat? E un impact ecologic „material“ (căci, de exemplu, trebuie să instalezi toalete), dar şi unul cultural: cum facem, ne fotografiem cu sătenii ca şi cu ursul, venim toţi cu casetofoane date la maximum?... Toate acestea sînt teme care trebuie repartizate unor oameni care ştiu să le rezolve adecvat, nu poate vinarul să se ocupe de ele.

Cunoaşteţi şi alte ţări cu tradiţie viticolă, aţi fost în juriile unor concursuri internaţionale. Nu v-aţi gîndit niciodată că v-ar fi fost mai bine în altă ţară?

Dacă aş fi făcut afacerea cu vinuri în altă ţară, probabil că aş fi fost milionar. Dar nu sînt ipocrit să rămîn cu afirmaţia la acest punct. Aş fi putut să fac asta în altă ţară? Probabil. Dar raportul soluţiilor cîştigătoare în ţările cu tradiţie e puţin altul. În România, în continuare, poţi să faci cam tot ceea ce-ţi propui: e un cîmp virgin în care trebuie să bagi cazmaua şi să te apuci de treabă. E adevărat, ulterior constaţi că rolul antreprenorului român e limitat. Şi atunci ai două soluţii: ori îţi vezi de ale tale, ori contribui la un fel de revoluţie culturală, care să schimbe raportarea la sistemul de valori. Poate că distanţarea de material te face mai liber, poate nu ai nevoie să-ţi cumperi şapte ceasuri, trei maşini şi zece plasme. Aşa că nu ştiu ce aş fi făcut în altă parte. Sînt ţări în care mi-ar fi plăcut să trăiesc pentru totdeauna, am văzut peisaje tuşante în Toscana, am fost în Chile, am văzut noile plantaţii din China... Chiar cred că România este un tărîm fantastic. Iar ştiinţa mea e făcută din mers – nu m-am pregătit în condiţii ideale, n-am făcut o superfacultate în domeniu, sînt venit „de pe turnantă“ în meseria asta, aşa că vreau să mă raportez corect la şansa pe care mi-a acordat-o vinul şi să fiu mulţumit în România.

Şi nu apare vreo frustrare – măcar aşa, într-o discuţie la un pahar de vin – că „n-o să ajungem niciodată ca-n Italia sau ca-n Franţa“?

Frustrările apar. Eu nu spun că, dacă aş lua-o de la început, aş face totul la fel – căci ar însemna să nu fi înţeles nimic din ce am greşit. Apoi, o parte din viaţa mea s-a dus cu lucruri pe care le-am făcut gratuit şi apare o frustrare pe plan material – căci sîntem oameni, nu sfinţi. Apare o frustrare şi atunci cînd vezi că nu poţi mişca lucrurile din loc. Dar afirmaţia că „nu putem ajunge niciodată ca-n Italia“ nu o susţin. Putem face unul dintre cele mai spectaculoase exerciţii de oeno-turism din lume, pentru că avem toate datele. Iar rămînerea în urmă poate fi exploatată, e nevoie doar de o regăsire de sine. „Roşia românească“ – pentru a relua acest simbol – ar trebui să devină o prioritate naţională. Am putea deveni cea mai curată ţară din lume şi am stîrni un mare val de simpatie prin asta (chiar dacă la început se vor auzi hohote de rîs cînd vom spune asta). În 20 de ani, am putea merge în direcţia aceasta şi România ar fi „într-un fel“. Nu construind avioane sau cine ştie ce, ci doar făcînd curăţenie. E adevărat, uneori ăsta e cel mai greu lucru din lume...