Da, chiar aş vrea să plătim mai mult partidele de la buget - o propunere
„Adică vrei să dai bani de la buget pentru partide?“ Amicul meu se uită la mine cu aerul că tocmai am fost demascat ca pedofil belgian. Citise articolul de săptămîna trecută, în care încheiam cu o întrebare-provocare pentru cititori. Reiau pe scurt argumentul: cazul Năstase, condamnat pentru finanţarea ilegală a campaniei electorale şi, mai ales, reacţiile faţă de acest caz arată că mediul politic crede că intră în job description-ul şefului de partid să se descurce cumva şi să aducă bani la partid. Se subînţelege acest „cumva“ ca fiind imoral şi ilegal. Mai ziceam că aparenţa de neelegibilitate a Monicăi Macovei în fruntea PDL a venit din faptul că delegaţii la congres nu şi-au putut-o imagina în acest rol: de şef de partid care se învîrte „cumva“ de finanţări ilegale. Şi atunci, asistăm la o problemă de sistem: pur şi simplu, oamenii oneşti nu pot conduce partide în România, nu se potrivesc cu job description-ul.
Care ar putea fi ieşirea din problemă? Poate e contraintuitiv, dar cred că singura soluţie sistemică este o creştere semnificativă a sumelor primite de partide din bugetul de stat. La această sugestie, amicul meu a luat foc şi, probabil, şi mulţi dintre cititori. Dar gîndiţi-vă, totuşi. Care e scopul? Scopul e să avem o politică mai curată. Nu putem avea aşa ceva cîtă vreme oamenii curaţi sînt pur şi simplu neeligibili – colegii lor nu îi văd în stare să „ţină“ partidul cu bani, deci nu îi vor vota. Am creat reguli restrictive privind finanţarea partidelor, pe care nu le aplicăm – partidele nu pot cheltui mai mult de suma x în campanie, sumele trebuie înregistrate şi declarate. E foarte bine că am creat reguli de transparenţă, dar suma x este ridicol de mică pentru oricine cunoaşte cheltuielile reale din campanii – mai ales că obiceiul de după uninominal, de a împărţi orez şi făină, a crescut şi mai mult aceste cheltuieli.
Pe lîngă faptul acesta, nici nu avem un mecanism eficient de verificare. Şi nu e că nu s-ar cunoaşte problema. Tocmai am făcut review unui raport care aminteşte recomandările GRECO (organism al Consiliului Europei) pentru România, în ceea ce priveşte finanţarea partidelor politice. În 2010, s-au făcut nişte recomandări, la finele lui 2012 au fost reluate aproximativ aceleaşi. Se ştie cum s-ar putea întări sistemul de control, dar nu se vrea. Şi e oarecum logic: dacă politicienii sînt convinşi că intră în job description să aducă bani negri sau gri la partid, de ce ar întări sistemul de control care i-ar putea duce la puşcărie? Cum spuneam săptămîna trecută, cazul Năstase a plecat de la curajul DNA de a ancheta averea personală a unui lider politic şi au ajuns şi la bani pentru campanie. Dar nu avem mecanisme sistematice de pedepsire a finanţării ilegale (controlul administrativ trebuie să-l preceadă pe cel penal, pentru a curăţa haznaua).
Astfel, trăim într-un divorţ dramatic între ce scrie în lege şi ce se întîmplă în realitate. Bun, şi ce ar rezolva mai mulţi bani de la buget pentru partide? Şi în acest moment, partidele primesc bani de la buget, în funcţie de ponderea în Parlament. Dar sumele sînt mici faţă de nevoile reale. Însă dacă am creşte aceste sume? Atunci, Monica Macovei şi alţi politicieni cinstiţi ar deveni electibili. Activul de partid ar înceta să se gîndească la şef ca la omul pus acolo să se descurce, să se învîrtă cumva, să facă rost de bani.
Dar îşi permite un buget sărac, ca cel al României, să crească sumele plătite pentru partide? Întrebare legitimă, dar, pentru a răspunde, ar trebui să vorbim pe cifre, şi adevărul e că nimeni nu ştie exact cît costă în România, în mod real, funcţionarea unui partid (uite un subiect de cercetare) şi, deci, cît ar trebui să crească subvenţia de la buget. Dar la nivel de principiu, cred că argumentul trebuie întors: partidele costă oricum, acesta este un dat. Dilema reală este dacă alegem să le finanţăm transparent, de la buget, sau netransparent, din jecmănirea contractelor publice pe sistemul „parandărăt“. Pentru că banii consumaţi de partide tot din resurse publice vin, doar nu aduc politicienii banii lor de acasă.
Bine – mi se poate spune –, dar cine garantează că, dacă vom creşte sumele plătite de la buget partidelor, şefii acestora nu vor fura în continuare? Pofta de bani a partidelor nu are o limită, iar dacă băgăm mai mulţi bani în ele, pur şi simplu vor creşte mita electorală şi vor fura în continuare, nu? Corect, aşa se va şi întîmpla cel mai probabil. Însă trebuie să vedeţi situaţia din perspectiva accesului la aceste funcţii. Problema în prezent este că sistemul, aşa cum e croit, permite accesul în vîrf doar pentru un lider al cărui portret-robot este „imoral şi ilegal“. Povestea cu Monica Macovei este doar ultima – gîndiţi-vă cînd aţi auzit ultima dată de un om care să ajungă în vîrful unui partid fără să aibă caracteristicile Năstase-Blaga-vechi-tovarăş-încercat-în-rele. Investiţia de la buget în partide ar fi o investiţie în a nivela terenul, astfel încît să primească o şansă şi cei oneşti.
Sînt tot mai convins că, fără o reformă radicală a modului de finanţare a partidelor din România, lupta cu corupţia va eşua pînă la urmă, chiar dacă DNA şi ANI vor continua să performeze. În acest moment, un procent prea mare din veniturile partidelor vin din bani gri şi negri, cei mai mulţi din sifonarea contractelor cu statul. Teoretic, pe lîngă donaţii ilegale – cu servieta de la afacerişti interesaţi şi, pe lîngă, „parandături“ –, un partid se ţine şi cu subvenţia de la buget, şi cu plata cotizaţiilor membrilor. Subvenţia este mică iar cotizaţia o glumă. De fapt, nici măcar nu se prea încasează cotizaţiile astea, pur şi simplu costă mai mult să ai un aparat administrativ care să urmărească plăţile, decît ce încasezi. Numai cînd vreun lider vrea să scape de un membru care îl enervează, îşi aduce aminte de cotizaţie şi, surpriză, respectivul este singurul pedepsit pentru neplată – aşa cum şi-au adus aminte liberalii de cotizaţia neplătită a Adrianei Săftoiu, după ce aceasta îl enervase pe Crin Antonescu.
Evident, problema cotizaţiilor ascunde o alta, o problemă sistemică a partidelor: lipsa de bază reală. Am mai scris asta, partidele noastre funcţionează ca piramide inverse, cu liderii controlînd baza de membri, nu invers. Nici măcar nu funcţionează ca instituţii adevărate, ci mai degrabă ca reţele informale supuse cîte unui lider. Aşa cum Năstase a furat atît pentru familia sa, cît şi pentru partid, toată lumea de prin partide ştie că şeful fură şi pentru el, şi pentru partid. În general, fiecare lider are un om-sifon, care e cu banii, iar personajul este bine văzut şi respectat, lumea ştie care e treaba lui (e şi ministru-cheie cînd partidul e la guvernare şi „parandărătul“ merge din plin). Totul este însă bazat pe aranjamente informale, nu e limpede separaţia dintre banii şefului şi banii partidului, cam cum era cu vistieria regelui în Evul Mediu. Evident, mă refer la banii negri, nu la cei din subvenţie/cotizaţii. Fiecare şef de partid nou ales în România are surpriza să găsească conturile oficiale ale partidului goale sau cu datorii, pentru că predecesorul a furat/finanţat prin fundaţii, firme şi alte mecanisme paralele contului oficial al partidului.
Acest articol nu se vrea a fi încă un exerciţiu de terapie de grup, dintre acelea atît de comune în spaţiul nostru public – la modul „ce oneşti sîntem noi, cetăţenii, şi ce bestii inumane ne conduc“. Nu sînt pe demascări şi mă lasă rece văicăreala plenară. Terapiile de grup fără soluţii sînt pierdere de vreme. Nici nu cred că politicienii sînt un fel de extratereştri veroşi, fără legătură cu noi. Dimpotrivă, cred că nepăsarea şi ipocrizia cetăţeanului obişnuit au permis politicienilor să creeze un sistem atît de pervers. E momentul să renunţăm la ipocrizie. Evident, dacă cineva ar propune, în mod oficial, un proiect de lege pentru creşterea subvenţiilor pentru partide, un instinct de turmă s-ar dezlănţui dinspre jurnaliştii TV spre omul simplu, întru indignarea plenară. Pseudojurnalişti ca Andreea Creţulescu (care ba e jurnalistă, ba e consultant politic plătit din ghici ce fel de bani) vor isteriza publicul contra ideii, dar să fim sinceri şi să recunoaştem: aceşti panglicari vor profita, de fapt, de o apetenţă largă a publicului către o iraţională pornire antipolitică, fără altă urmare decît că ne simţim victime colective ale ticăloşiei celor pe care tot noi îi alegem. Deci, să luăm o pauză de la indignare şi să căutăm soluţii. Eu propun una.
Cum ar fi dacă liderii de partide din România s-ar întîlni (preferabil în secret, ca să scape de gura lui Creţulescu & co.) şi ar zice: băi, hai mai bine să nu mai furăm, hai să nu păţim ca Năstase, e obositor şi, la drept vorbind, e înjositor să ungem mereu maşinăria asta infernală care altfel ne aruncă din vîrf. Şi cum ar fi dacă ar propune un mare tîrg: încetăm cu ipocrizia, plătim activităţile politice transparent, de la buget, nu prin jaful bugetului. Îmi veţi spune că sînt naiv, dar eu chiar cred că s-ar putea întîmpla. Liderii politici din România au, informal, relaţii mult mai bune decît crede lumea care îi vede cum se bălăcăresc la televizor. În plus, chiar trebuie să fie obositor să fii în pielea lor.
Evident, dacă vor ieşi şi vor spune publicului: noi ne-am decis să ne dăm mai mulţi bani de la buget, va arăta ca naiba. Parcă văd cum, ajuns în acest punct al textului, amicul meu e pe cale să mă sune şi să-mi zică vreo două. Calmează-te, monşer! Tîrgul cu publicul plătitor de impozite şi votant poate fi mult mai bun pentru ambele părţi. Creşterea subvenţiei pentru partide trebuie condiţionată de o serie de reforme interne. Ar trebui să existe trei condiţii noi. 1. În primul rînd, subvenţia nu mai trebuie acordată în funcţie de numărul de parlamentari, cum se întîmplă acum. Ar trebui ca partidele să fie plătite de la buget în funcţie de numărul de membri reali pe care îl atrag. Plata pe cap de membru trebuie urmărită de o entitate independentă a statului, Autoritatea Electorală Permanentă ar putea face asta – să elibereze carnetul de membru de partid şi să raporteze la Ministerul de Finanţe cifrele reale (nimeni nu ştie, în acest moment, cîţi membri au partidele din România, nici măcar partidele însele – detalii cu altă ocazie). 2. În al doilea rînd, membrii certificaţi ai partidului trebuie să aibă un vot direct, egal şi secret la alegerea conducerii partidului. Primind bani publici, partidele sînt, de fapt, organisme de interes public. De aceea, legea trebuie să prevadă clar democraţia internă directă în partid. Minimal, un partid care primeşte bani de la stat ar trebui să organizeze, cel puţin o dată la patru ani, alegeri interne, în care toţi membrii votează direct. Gata cu congresele şi convenţiile şi alte forme de control de sus în jos, piramida trebuie întoarsă cu baza mare în jos. 3. A treia condiţie: de lămurit foarte clar modul de control al finanţării partidelor. Acum este o varză intenţionat întreţinută, în care AEP, Curtea de Conturi şi Biroul Electoral ar trebui să controleze, dar nimeni nu o face, de fapt. Recomandările GRECO pe partea de control trebuie puse în aplicare. Controlul pe finanţarea politică trebuie făcut sistematic, de către un organism specializat şi care să controleze echivalenţa între banii intraţi prin partid şi cheltuielile reale (nu cum verifică acum Curtea de Conturi, dacă declaraţiile depuse de partide au ştampilele corespunzătoare). Trebuie să ne gîndim dacă vrem să menţinem plafoanele maximale de cheltuieli – vrem ca partidele să cheltuie puţini bani, sau vrem ca partidele să nu cheltuie bani negri?
facebook.com/
Cristian.Ghinea.CRPE
