Un unchi îndepărtat

Sînt unii oameni cu care te înţelegi perfect, de la primele cuvinte. Era un unchi îndepărtat, de care auzeam vorbindu-se prin familie, la cîţiva ani o dată. Nu-l mai văzusem niciodată, dar din prima clipă cînd am făcut cunoştinţă, l-am simţit aşa de apropiat, de parcă ne ştiam de cînd lumea. Ne-am înţeles imediat că treaba noastră e să mergem, ca bărbaţii, în pădure, pe sub stîncile numite Melci, să culegem ciuperci. El se pricepea, le învăţase sistematic încă de pe vremea lui Ceauşescu, îndrumat de un coleg de serviciu. Se minuna cum de oamenii au aşa o comoară la îndemînă şi nu ştiu s-o preţuiască, nu cunosc, ba chiar se tem de delicatesele pe care le întîlnesc la tot pasul. N-am cunoscut niciodată ciupercile, dar mi-am dat seama că pot avea perfectă încredere în el. Era o zi cu soare strălucitor şi nori albi pufoşi. Pe drum, a început să-mi povestească din viaţa lui şi din lucruri auzite de la alţii.

Mi-a rămas în minte istoria despre un cunoscut de-al lui, care luptase de partea nemţilor, în timpul războiului. Îi povestise cum era cu ruşii. Cică asaltau, în număr mare, buncărul pe care îl apăra de unul singur. El se muta de la mitralieră la brand şi, cum avea poziţie bună, îi domina. Aceştia veneau însă în valuri, ca furnicile, părea că nu se mai termină. Părea şi că erau atît de beţi, încît nu le era frică să intre în bătaia armelor lui. A tot rănit şi omorît o mulţime, pînă cînd, în cele din urmă, a cedat psihic. A părăsit buncărul şi a luat-o la sănătoasa. „Cîţi era să mai omoare!...“

Unchiul fusese la viaţa lui un om care făcuse diverse lucruri de pomină. Cînd era copil, îşi petrecea vacanţele în casa unei mătuşi care avea un gutui în curte. Mătuşa se bucura nespus de vederea acelor fructe care creşteau chiar în faţa geamului de la dormitorul ei. Copilul poftea, dar ea nu-l lăsa sub nici o formă să le atingă. Trebuia să aştepte pînă cădeau din copac, şi asta se întîmpla prea tîrziu. Într-un an, a găsit o metodă de compromis. Se căţăra în copac şi, cu un briceag, tăia rînd pe rînd părţi de fructe care nu se vedeau dinspre dormitorul mătuşii. Într-o zi, uitîndu-se dinspre curte, mătuşa a descoperit că în copac nu mai atîrnau decît jumătăţi de gutui.

Tot cu ochii după ciuperci, unchiul mi-a povestit şi despre o prostituată zisă Gina Grenadă, care avea o cicatrice lungă pe faţă. Se spunea că a fost sechestrată de nişte soldaţi nemţi, care s-au instalat în casa ei şi, cînd au plecat, supăraţi cine ştie de ce, i-au aruncat, drept amintire, o grenadă în sobă. De acolo i se trăgeau şi cicatricea, şi porecla.

Continuam să mergem fără să găsim ceea ce căutam. El se temea că nici nu aveam să vedem vreo ciupercă, fiindcă în ultimele zile nu prea plouase.

A început a-mi povesti cum era Brezoiul dinainte de război. Cum toţi locuitorii primeau pe gratis şi lemnele de foc, şi curentul electric, dat fiind că mai toţi lucrau la exploatările forestiere sau la uzina electrică. Mi-am adus aminte că auzisem ceva similar despre rafinăria din Cîmpina, în al cărei gard, cică, înainte de război, era o ţeavă cu robinet, de unde lumea îşi putea lua, pe gratis, cîtă gazolină voia, şi nu se făcea vreodată coadă. La Brezoi, el tocmai recuperase casa familiei sale din ghearele statului. O casă frumoasă, cu un cerdac lat, înspre care dădeau toate camerele, cu sobe foarte speciale, cum nu mai văzusem niciodată. În acel cerdac aveam să stăm după-amiaza, înfofoliţi în pleduri, pe balansoar, ascultînd ploaia. Pe vremuri – îmi spunea unchiul –, în acel cerdac se desfăşuraseră partide de poker antologice, care se încheiau spre dimineaţă şi se reluau în seara următoare. Existau, încă, scaune şi mese martore ale acelor partide. În deceniile în care fusese naţionalizată, casa, evident, se părăginise. După ce o recuperase, el locuia în ea din aprilie pînă în octombrie, încercînd zi de zi să mai renoveze cîte ceva. Se plîngea că toată lumea admira conacul şi îi dădea sfaturi despre ce se mai poate face. Nimeni, însă, nu-l ajuta concret.

Nici urmă de ciuperci. Eu văzusem una singură, despre care el mi-a spus imediat că-i uscată, aşa că renunţasem chiar să mai fiu atent. El, totuşi, chiar în timp ce vorbea, parcă avea nişte antene veşnic în alertă. Trecuseră cîteva ore de cînd plecasem, şi speranţele erau tot mai mici. Începusem să mă gîndesc că povestea cu ciupercile e doar un pretext pentru o excursie frumoasă. Eram deja pe drumul de întoarcere, mergînd la vale şi gîndindu-ne că vom mînca ce au gătit doamnele, fără ciuperci. Dintr-odată însă, unchiul s-a aplecat, privind atent înspre o buturugă aflată la vreo 50 de metri. „Dacă e ceea ce cred eu, am dat lovitura!“ a exclamat. S-a apropiat tiptil de buturugă, scoţînd uşor, din buzunarul de la spate, un briceag, de parcă ar fi vrut să atace o santinelă. „Laetiporus sulphureus, iasca galbenă! Dacă nu-i întărită, mîncăm din ea o săptămînă. În Occident trece drept o mare delicatesă.“ A tăiat-o cu briceagul. Era fragedă, crescută în straturi. Am umplut o pungă întreagă cu ea şi am făcut tocăniţă şi şniţele pentru toată lumea, am luat fiecare şi pentru acasă. A fost, într-adevăr, o lovitură.

De atunci, pe unchiul Dan l-am mai văzut o singură dată, la o cununie. Deşi în costum de haine arăta cu totul altfel decît în vesta gri, de căutător de ciuperci, l-am recunoscut după felul prietenesc în care s-a apropiat. Am reluat conversaţia, ca şi cum abia ne despărţiserăm. De atunci, au mai trecut cîţiva ani şi, de curînd, am auzit din nou vorbindu-se despre el în familie. De data asta, însă, vestea era că s-a dus.