Luca NICULESCU: "Cred că opusul excesului e moderaţia" - interviu

Cu Luca Niculescu aş face un interviu pe săptămînă: este interlocutorul ideal, pentru că răspunde la obiect, cu o expresivitate bine temperată, e întotdeauna interesant şi subtil. Îl ascult de pe vremea cînd RFI România se numea Radio Delta RFI, iar de ani buni am avut ocazia să colaborăm la emisiunea „Punerea pe gînduri“, realizată în colaborare de RFI România şi Dilema veche. Dacă aş spune că îi apreciez stilul echilibrat şi documentarea perfectă a emisiunilor, aş rosti „locuri comune“: nu aşa trebuie să fie un jurnalist, orice jurnalist? Dar, în societatea noastră de azi, normalitatea a devenit mai degrabă rară... Numai că, dincolo de echilibru, simţ al nuanţelor, aer destins şi ton firesc, Luca Niculescu vorbeşte cu pasiune şi despre ceea ce face, şi despre lumea din jur. Cum să nu-ţi placă să intervievezi un om care spune că „România e o ţară interesantă şi mă bucur că lucrez aici“?

Domnul Andrei Pleşu a remarcat, într-un articol, aerul destins pe care-l aveţi în relaţia cu diverşi interlocutori. În lumea românească de azi, în presă, în televiziune, se poartă mai degrabă stilul încruntat şi vehement. V-aţi format, în mod voit, un asemenea stil relaxat şi calm?

E greu să vorbeşti despre tine: ori eşti ipocrit, ori rişti să spui banalităţi. Mi s-a spus că zîmbesc în emisiuni, cred că este un complex de factori. Vine din educaţie, probabil, vine din şcoala bună din perioada comunismului – „bună“ cu ghilimele sau fără –, vine şi din universitate, unde am avut profesori buni, din străinătate – francezi şi americani –, şi din mediul în care lucrez de 20 de ani, adică RFI. E greu să lucrezi într-un loc precum RFI şi să nu zîmbeşti. Nu m-am gîndit niciodată că trebuie să fiu dur, crîncen, să mă uit încruntat, pe sub sprîncene, la interlocutor, pentru că altfel nu voi reuşi să smulg informaţia. Ştiu, din experienţă, că, dacă un interlocutor nu vrea să-ţi dea un răspuns, nu ţi-l dă, şi degeaba te stropşeşti la el, tot nu reuşeşti, de cele mai multe ori. Cred că acest stil vine şi dintr-un exerciţiu destul de îndelungat de privire a televiziunilor străine – în general, mă uit la televiziunea franceză sau francofonă –, dar e o formă de mimetism, nu e un exerciţiu impus. Şi poate asta e şi natura mea.

Cum vă adaptaţi la diversitatea interlocutorilor – există strategii, tehnici, sau pur şi simplu intuiţii?

Citesc mult înainte, mă documentez cît pot de mult. Dacă e un scriitor, încerc să citesc cît mai mult din ce a scris, din ce s-a scris despre el, din interviurile pe care le-a dat. Cam la fel fac şi cu oamenii politici, doar că redactarea întrebărilor este diferită. Într-un fel faci un interviu cu Adam Michnik şi altfel cu Traian Băsescu. Adam Michnik nu are o poziţie executivă în România, nu încerci să-l descoşi, ci vrei mai curînd să obţii nişte poveşti de la el. De la oamenii politici din România încerci să obţii informaţii.

Dincolo de neutralitatea strict jurnalistică, aveţi interlocutori simpatici şi antipatici? Unii cu care merge uşor şi plăcut, şi alţii cu care scrîşneşti din dinţi?

Da, sînt oameni care au exerciţiul vorbirii în public şi al datului de interviuri – sînt „clienţii buni“, cu care e mai uşor –, şi sînt alţii cărora le smulgi cuvintele din gură cu cleştele şi cărora trebuie să le serveşti, la început, nişte întrebări deschise, să-i faci să se simtă în largul lor, pentru că, altfel, dacă ai 20-30 de minute pentru un interviu şi vezi că-ţi răspund monosilabic, e mai complicat. Sînt unii invitaţi care nu se mai opresc, care dau cîte un răspuns de cinci minute şi pun numai virgule, niciodată punct, şi e destul de greu să prinzi o pauză de respiraţie, în aşa fel încît să întrerupi. Sînt cei care se supără dacă-i întrerupi. Sînt alţii care-ţi dau un răspuns de două propoziţii şi pe urmă tac şi se uită la tine, şi, chiar dacă tu persişti să-i întrebi din priviri, nu continuă, şi atunci trebuie să vii tu cu o întrebare. Sînt unii oameni pe care nu-mi face plăcere să-i am ca invitaţi, dar, cînd e vorba de oameni politici, mai ales în campaniile electorale, trebuie să-i ai pe toţi.

Unde este pragul nefrecventabilului? Ce categorie reprezintă aceşti oameni cu care nu vrei să ai de-a face?

Sînt unii pur şi simplu antipatici. Cred că nu există interlocutor pe care un jurnalist să-l refuze – pentru ce motiv să-l refuze? Sînt unii – xenofobii, rasiştii, antisemiţii – pe care nu vrei să-i inviţi neapărat în emisiune, ca să nu se folosească de ea ca de o tribună pentru ideile lor. Pe de altă parte, au şi ei dreptul să fie invitaţi, şi dacă eşti un jurnalist bun, ar trebui să faci în aşa fel încît să-i pui în încurcătură şi telespectatorii, şi ascultătorii să-şi dea seama că ce spun e o aberaţie. Dar asta nu înseamnă că-ţi face plăcere să discuţi cu ei. Deci, dacă pot să evit astfel de interviuri neplăcute pentru mine, o fac cu plăcere. Şi mai sînt cei care spun pur şi simplu prostii şi care, dintr-un motiv sau altul, sînt pe scena publică. Ştii că nu va ieşi nimic interesant din interviul respectiv, nici pentru telespectator sau ascultător, în primul rînd, nici pentru tine ca experienţă personală.

Aţi putea să puneţi un diagnostic, fie el şi sumar, în legătură cu exerciţiul comunicării publice la politicienii români?

Caragiale spunea că, dacă România e o ţară în care nu se face mult şi nu se gîndeşte mult, măcar se vorbeşte mult. E valabil! Politicienii români vorbesc cum nu vorbesc alţii – nu ştiu cum e în Italia, de pildă, dar în România se vorbeşte extrem, extrem de mult. Te surprinde să vezi că un prim-ministru poate să-şi petreacă jumătate din serile săptămînii la televizor – şi nu e vorba doar de actualul prim-ministru, e vorba şi de toţi ceilalţi. Unii miniştri sînt seară de seară la televizor. Se vorbeşte mult şi se comunică puţin. Nu ai impresia că au idei luminoase de transmis sau că îşi fac mai bine înţelese proiectele – de fapt, nu ai impresia că există, de cele mai multe ori, proiecte. Şi ceea ce te surprinde, în continuare, este cît de prost organizată e comunicarea instituţională. Ce purtător de cuvînt avem, în administraţia din România, despre care putem vorbi? Care sînt purtătorii de cuvînt? În orice instituţie serioasă pe care o cunosc, ar trebui să existe altcineva decît ministrul în cauză, care să „poarte vorbele“. Pe de altă parte, e o ţară în care ai foarte uşor acces la numărul de mobil al oricui. Îl suni pe ministru pe mobil şi ai şansa să-ţi şi răspundă – ceea ce e bine, dar nu ştiu cît e de eficient. Pentru că dai de el, dar, de cele mai multe ori, nu-ţi poate răspunde la întrebare sau îţi răspunde şi e contrazis a doua zi. Nu e o comunicare organizată.

De multe ori, publicul are senzaţia că, de fapt, nu se vorbeşte despre nimic, sau e greu să observe care sînt temele importante pentru societate. Cum e să menţii, totuşi, accentul pe teme mari, de interes public, chiar dacă ele nu au audienţă şi nu asigură succesul?

Nu e foarte uşor, pentru că temele de interes public – nu ştiu cine a spus-o –, de multe ori, par a nu fi pe gustul publicului. Şi atunci, despre reforma în sănătate vorbim puţin, despre ce se întîmplă în Bucureşti vorbim puţin, dar, în schimb, vorbim mult despre ce a mai făcut Gigi Becali. Contează foarte mult, cred, locul în care lucrezi. Am şansa să lucrez la RFI şi, acum, la Digi24 – sînt posturi serioase, care îţi dau posibilitatea să vorbeşti despre temele de interes public. În plus, la RFI sînt şi redactor-şef, deci fac sau contribui destul de mult la agenda zilei. Cunosc destui oameni din presa română care ar vrea să scrie despre subiecte de interes public şi care nu pot, din cauza unui redactor-şef obtuz, sau, pur şi simplu, care e interesat de audienţă pentru că spune că din asta trăim.

Radio sau televiziune?

Sînt complementare, niciodată nu le-am pus în opoziţie, poate şi pentru că nu le-am început în acelaşi timp. Radio fac din 1992, televiziunea am început-o în 2005 sau 2006 – eram deja format, eram un jurnalist „cu state vechi“, cum se spune. Radioul e ca acasă – cînd intru într-un studio de radio, mă simt foarte bine, sînt în elementul meu. La televiziune e interesant pentru că e mai motivant. Orice s-ar spune, cred că am devenit mai cunoscut după ce am început să fac televiziune, deşi lucram de 15 ani la radio. Şi cred că asta a ajutat şi radioului, şi mie ca om de radio.

Digi a împlinit un an. A apărut într-o ţară cu – deja – multe televiziuni de ştiri. E altceva?

Cred că asta ar trebui s-o spună telespectatorul. Mie mi se pare că e altceva. După un an de zile, vedem că este un post echilibrat, în care puterea şi opoziţia vin să se exprime în egală măsură, în care nu se simte vreo influenţă politică – aşa cum se poate percepe la alte posturi de televiziune. Cred că este în creştere, cred că sînt din ce în ce mai mulţi oameni care se uită la Digi. Acum, întrebarea este cum va reuşi un astfel de post să existe în continuare într-o ţară în care, totuşi, peisajul media este atît de tabloidizat. Dar eu sînt optimist, cred că asta este reţeta – nu cred că opusul excesului este excesul în partea cealaltă. Cred că opusul excesului e moderaţia, normalitatea pe care noi încercăm s-o avem aici, la Digi. Dacă apare un post de televiziune care ţine cu puterea şi altul care ţine cu opoziţia, în mod făţiş, nu cred că din aceste două extreme vom avea o presă liberă şi neutră. Cred că un post ca Digi arată că poate să existe un jurnalism de televiziune decent.

Fenomenul tabloidizării e, într-adevăr, excesiv la noi. E inevitabil, mai ales de cînd ziarele trec online?

Cred că presa trece prin cea mai serioasă transformare de cînd există, şi îşi pune multe întrebări. Trece de pe versiunea imprimată pe versiunea online, fără să fi găsit, încă, un model economic. Am înţeles că în America au început să existe unele lucruri care funcţionează – New York Times se pare că e în echilibru de cîteva luni, dar va fi acesta un model pentru toată lumea? Nu ştiu. Bătălia pentru cititori va fi din ce în ce mai mare şi atunci s-ar putea ca tabloidizarea să fie unul dintre efecte. Practic, sîntem toţi la concurenţă cu toţi. Pînă acum, RFI România era la concurenţă cu radiourile locale din Bucureşti. Acum, pe Internet, poţi fi ascultat de peste tot. Concurenţa fiind atît de mare, sigur că sînt mulţi care se vor orienta către tabloidizare – dar, la fel de bine, poate să apară altceva: un alt fenomen sau alt tip de presă. Am văzut că sînt diferite tentative acum: jurnalişti-cetăţeni, jurnalişti-bloggeri. Nu ştiu dacă e bine. După mine, jurnalismul e o meserie pe care o înveţi, respecţi nişte valori, nişte principii, nişte reguli, ai un cod deontologic, ţine de responsabilitatea individuală şi colectivă.

Sîntem înconjuraţi de veşti proaste şi de scandaluri în România – cel puţin, acestea sînt cele mai vizibile. Credeţi că acestei tendinţe trebuie să i se opună o infuzie de lucruri pozitive, de modele bune?

Una dintre primele lecţii pe care le învăţăm la şcoala de jurnalism este cea cu trenul care, dacă ajunge la timp nu e o ştire, dar dacă întîrzie e o ştire. Sau cu cîinele care nu muşcă omul, ci cu omul care-l muşcă pe cîine. Deci, în general, jurnalismul tratează subiectele care ies din comun. De multe ori, jurnaliştii – şi aici, şi aiurea – spun că este mai bine să greşeşti cu toţi ceilalţi decît să ai dreptate de unul singur. Lumea e diversă, ar trebui să ne oprim şi la ştirile bune, doar că unii ziarişti sînt, poate, destul de leneşi. E mai uşor să scrii despre ultimul scandal – care, de multe ori, nici nu e un scandal, ci e ceva inflamat, construit din bucăţi –, decît să faci un portret, un reportaj la un ONG care face ceva să funcţioneze. Şi mai e şi mentalitatea păguboasă, că ştirea bună nu se vinde. Nu cred. Poveştile se vînd. Dacă ai poveşti interesante, care să reflecte adevărul, care să fie bine scrise sau bine puse în undă la radio, cred că se vînd.

Nu v-ar fi plăcut să fiţi jurnalist în Franţa, la radio sau la un ziar?

M-am gîndit la asta – cînd aveam 24-25 de ani, terminasem un master în Franţa şi am avut o discuţie cu unul dintre cei care se ocupaseră de masterul meu şi mi-a furnizat un argument foarte bun. Eram în ’94-’95, România nu era pe vreo listă de aşteptare a Uniunii Europene. Şi persoana respectivă a fost foarte limpede, mi-a spus: „Ţara ta va intra în Uniunea Europeană. Acolo, totul e de făcut. În Franţa, totul e deja făcut. Instituţiile de presă există, ierarhiile sînt solide, posibilitatea de promovare e clară, dar lentă. În România, poţi să fii orice.“ Cred că sfatul pe care mi l-a dat a fost bun, şi am făcut bine că l-am ascultat. În Franţa, ca ziarist român, nu cred că aş fi reuşit să fac tot ce am făcut în România pînă acum – în radio, în televiziune. România e o ţară foarte interesantă şi mă bucur că lucrez aici.