Şase precizări pentru Traian Băsescu - despre proceduri şi concursuri
Traian Băsescu a comis, joi seară, cîteva gafe incredibile, în ieşirea sa publică, menită să apere înţelegerea cu Victor Ponta pentru numirea procurorilor-şefi. Nu aş putea compara decît cu ieşirea împotriva Regelui Mihai, pe motiv că a fost sluga ruşilor – un alt punct abisal al ieşirilor sale publice. Doar că atunci era un exerciţiu retoric, fără urmări practice. Aici este vorba despre ceea ce putea fi moştenirea cea mai importantă a mandatelor lui Traian Băsescu – justiţia.
Natura de precedent a acestei poveşti este adevărata problemă, pe care nu o înţeleg nici cei care au sărit să-l apere pe preşedinte (pe principiul: cînd USL nu voia procedură transparentă de numire, ceream procedură, cînd nu o mai vrea nici Băsescu, devine un compromis necesar). Ca să fie clar, nu ideea de compromis o critic aici. Dimpotrivă, am salutat pactul de coabitare Ponta – Băsescu chiar aici, în această rubrică (fiind printre puţinii care au făcut asta – şi iată, totuşi, că pactul a făcut viaţa politică suportabilă). Deci, salut tendinţa spre compromis şi negociere a lui Traian Băsescu şi a lui Victor Ponta. Ce critic este conţinutul acestui compromis particular, legat de procurorii-şefi. Este un compromis care compromite.
Pentru a fi mai clar la ce mă refer, voi reacţiona la cîteva dintre lucrurile spuse de Traian Băsescu joi seara. Şi voi face cîteva precizări. Unele riscă să le pară şcolăreşti şi poate redundante cititorilor, dar simt această nevoie didactică, necesară faţă de strigătoarea lipsă de logică şi bun-simţ din această ieşire.
Prima precizare: procedura de selecţie e importantă pentru rezultatul final, nu e procedură de dragul procedurii. Preşedintele (şi premierul) au aerul că nu pricep exact utilitatea ideii de concurs public. Este simplu. Şi le voi da un exemplu, ca să priceapă ideea. În 2005, Monica Macovei a anunţat concurs public, a făcut o comisie de selecţie, în care a luat şi un psiholog. Acea selecţie s-a terminat cu alegerea lui Daniel Morar. Faptul că unii cred că nu a existat acea procedură e irelevant pentru subiect, ea a existat. În urma interviurilor, Macovei l-a ales – să zicem că a fost întîmplare, fler, bună-credinţă – pe singurul procuror care băgase pînă atunci un parlamentar la puşcărie. Conform mărturiilor ambilor – i-am întrebat pe amîndoi –, Macovei nu îl cunoştea pe Morar, şi nici invers. Pur şi simplu, Macovei chiar căuta pe cineva performant. Acum, să ne imaginăm că Macovei nu căuta, nu ar fi dat anunţ, că Morar nu s-ar fi prezentat la interviu. Ce se întîmpla? Probabil cam cum se numeşte majoritatea funcţiilor din România: dom’le, pe cine cunoaştem noi care să se priceapă la... telecomunicaţii, energie, căi ferate, anticorupţie? Şi atunci te gîndeşti la un amic, la un fost coleg, la un cineva care freacă clanţa la partid etc. Nu? Lipsa de concurs înseamnă că nu cauţi pe cineva potrivit, ci te bazezi pe pile. E simplu.
Şi Traian Băsescu, şi Victor Ponta au aerul că o procedură de selecţie publică e un fel de operaţie de cancer pe creier: o chestie dureroasă, necesară numai la limită, cu rezultat incert, posibil catastrofal. Or, e fals. Prezumţia e complet greşită. Concursul public, pe bază de CV, ar trebui să fie norma de selecţie a persoanelor de conducere în funcţiile publice. Nu doar la procurori, ci şi la CFR, la Transgaz, la ICR şi peste tot. Alegerea de tipul „pe cine ştim noi în domeniul X?“ e o formă primitivă, care dă rezultate suboptime. Pot spune asta şi din simpla experienţă banală, de selecţie a internilor/angajaţilor la CRPE – oamenii de bază, de care depinde acum activitatea Centrului, au fost selectaţi prin anunţ/interviu, fără să-i cunosc în prealabil. E o tentaţie umană să te bazezi pe cunoştinţe, dar e greşită pentru performanţă.
A doua precizare: în cazul procurorilor, cu atît mai mult e nevoie de concurs. Cel ales prin concurs se raportează altfel la autoritatea de deasupra, îşi ştie valoarea. Natura de precedent despre care vorbeam la început: un tîrg politic, acum, va legitima tîrguri politice în viitor. Daniel Morar putea spune foarte clar de ce a fost ales de Monica Macovei. Fără un asemenea concurs, procurorii-şefi vor fi la îndemîna politicienilor, nu vor putea spune că au meritat funcţia respectivă. Cine este numit pe principiul „aşa vor muşchii mei“ nu are nici un argument să iasă public şi să-şi apere activitatea, chiar în faţa celor care l-au numit.
A treia precizare: Traian Băsescu afirmă „responsabilitatea propunerilor revine ministrului Justiţiei, şi nu societăţii civile, partidelor politice sau procurorilor.“ Exact, responsabilitatea. Ce cuvînt frumos. A fi responsabil înseamnă că poţi justifica o alegere, nu să zici: „Eu fac ce vor muşchii mei, vorbim după aceea, în funcţie de ce iese.“ Oricum, oamenii politici răspund. Adrian Năstase a răspuns pentru că l-a propus pe procurorul Ioan Amarie – în 2004 a pierdut alegerile pentru că Traian Băsescu a putut convinge populaţia că Năstase e corupt. A răspuns pentru că a pus un procuror de proastă calitate. Invers, Monica Macovei încă beneficiază pentru flerul, buna-credinţă sau norocul (alegeţi ce vreţi) de a-l fi selectat pe Daniel Morar. Nu modul de selecţie face diferenţa, răspunderea e inevitabilă. Faptul că organizezi concurs nu te derobă de răspundere, cum pare să creadă Traian Băsescu. Decizia tot îţi aparţine. Dar ar fi frumos să ştim şi noi pe ce bază ai luat-o. Criteriul „îl cunosc eu, e băiat de comitet“ nu convinge.
A patra precizare: procedura Monei Pivniceru a fost o farsă. Şi Traian Băsescu, şi Victor Ponta spun: Pivniceru a făcut procedură, aţi văzut ce prost a ieşit. Fals. Pivniceru a făcut jumătate de procedură: numai anunţul de concurs a fost public. Cum s-a făcut selecţia, care au fost criteriile – nu a fost clar. Putea, la fel de bine, să nu o facă. E ca şi cum s-ar organiza Bacalaureatul şi nu ar fi clar la ce materii şi pe ce barem de corectură. Directorul liceului ar decide că ăia pe care îi cunoaşte el au luat examenul. După care vin Băsescu şi Ponta, şi decid ceva de genul: Bac-ul nu a fost bine organizat, îl desfiinţăm şi dăm diploma direct cui vrea directorul, fără nici un examen. Complet ilogic.
A cincea precizare: Traian Băsescu spune că legea prevede că ministrul propune şi preşedintele decide. Şi basta. Asta i-a făcut pe unii cu logică mai avocăţească să zică: gata, s-a închis discuţia, aşa zice legea. Bun, dar legea nu zice cum să decidă ministrul. Aici vin buna practică şi buna-credinţă. Şi dacă avem o bună practică, instituită de Macovei, de ce să renunţăm la ea? De ce, în loc să o universalizăm în numirea managerilor publici, renunţăm la ea? Simplul enunţ „aşa zice legea“ dă impresia că a face selecţie meritocratică e o chestie în afara legii, ilegală, poate chiar imorală. Mai avem puţin şi aflăm că şi îngraşă.
A şasea precizare: reportera de la Antena 3 l-a întrebat pe preşedinte dacă a discutat cu Comisia Europeană despre renunţarea la procedură (că Antena 3 şi Crin Antonescu insistă ca Băsescu şi Ponta să urmeze recomandările Comisiei Europene e unul dintre deliciile vinovate ale acestor zile). Traian Băsescu se enervează, ţîfnos, şi zice: „Doamnă, eu discut cu legea României, şi nimeni nu poate înfrunta legile României.“ Vezi, Doamne, concursul ar înfrunta legea României. Ministrul propune, potrivit legii, dar nu îl împiedică nimic legal ca, înainte de a propune, să selecteze competitiv. Pe lîngă frauda logică, Traian Băsescu uită că a fost salvat, astă-vară, de insistenţa UE pentru reguli. Nu pentru că murea UE de dragul său, nu pentru că i-a fermecat pe Barroso şi Merkel, ci pentru că nu se respectaseră nişte proceduri.
P.S. Domnul avocat Florentin Ţuca trimite la revistă un fel de drept la replică la textul meu despre Constituţie. Dezbaterea e bună. Începe însă prost, cu: „gemetele competente ale «analiştilor»“ ubicui care se pricep la politică, fotbal şi starea vremii. Iată-mă, deci, şi analist – cu ghilimele –, soiul celor care gem ubicuu şi sînt „multilateral dezvoltaţi“. Ca să critice această specie, domnul Ţuca se bazează pe o teorie dezvoltată de... Ion Cristoiu. Ce să zic? Gusturile nu se discută, fiecare cu „analiştii“ săi ubicui.
Domnul Ţuca comentează mesajul subtextual al articolului (orice ar însemna asta) şi e indignat că tot „analistul“ fără pregătire are o părere despre Constituţie. Se pare, deci, că numai avocaţii constituţionalişti au căderea să emane păreri. Îmi permit să nu fiu de acord: ceva mai public decît o Constituţie, nu ştiu să existe. Dar dacă ar fi să urmez logica domnului Ţuca, mă întreb de ce nişte diplome în politologie, unde se studiază Dreptul constituţional, m-ar descalifica de la datul cu părerea. În acelaşi timp, de ce CV-ul de avocat comercial, expert în parteneriat public-privat, al domnului Ţuca, l-ar califica pentru asta? Mai ales că vorbim despre articole de revistă, nu despre lucrări de doctorat. De altfel, observ că domnul avocat, specializat în parteneriat public-privat, a scris la gazete articole legate de următoarele teme de strictă specialitate: tenis, caracteristicile sufleteşti ale românilor, doctrine politice, Dumnezeu, democraţia reprezentativă, Irlanda, mişcarea ocuppy şi starea presei. Am impresia că domnul Ţuca ne bate la multilateralitate şi pe mine, şi pe Ion Cristoiu.
P
e fond, nu am înţeles ce problemă are cu textul meu. În afară de faptul că nu sînt calificat, cînd mă citează pune „sic!“ după cuvintele „zorzoane“, „brizbizuri“ (sic! la sic!) şi „chestii“. Altfel, domnul Ţuca ne explică faptul că statul naţional se defineşte aşa nu pentru a enerva minorităţile, ci pentru a nu-şi face ele un stat în stat. Nu ştiu ce se învăţa despre stat în şcoala românească de constituţionalism a anilor ’80-’90, dar, după definiţia minimală din ştiinţa politică privind statul ca monopol al violenţei legitime într-un teritoriu dat, nu e nevoie, totuşi, de definiţia „naţional“ pentru a preîntîmpina statul în stat.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
