Inactuali cu Dan Grigore

Ateneu. 6 aprilie 2013. Pe scenă, maestrul spune: „Nu vreau să fiu actual. Cred că nimic din ce e actual nu va dăinui, aşa că vreau să fiu cît se poate de inactual.“ Publicul aplaudă. Încerc să desluşesc însemnătatea acestor aplauze, aşa cum vechii înţelepţi căutau voinţa zeilor în zborul păsărilor. Mi se pare că simpatia caldă cu care au fost primite vorbele acestea arată ceva mai mult, mai profund decît solidaritatea cu judecata artistului asupra actualităţii şi cu dorinţa acestuia de a scăpa acestei degradante actualităţi. Aderenţa publicului la intenţiile artistului este splendidă oricînd – aşa se naşte magia artelor cu spectatori. Acum, însă, cred că a mai fost şi altceva. Aplaudînd la anunţul proiectului ruperii de actualitate, publicul i-a cerut artistului să îl ia cu el, în inactual. Aşa se naşte responsabilitatea celui dăruit, aşa cum maestrul Dan Grigore este dăruit. El apare în faţa noastră şi ne propune ceva: să nu fim actuali, să rupem pactul cu această actualitate. Noi răspundem: da, vrem. El ne spune, apoi, că vrea să iasă din actual. Şi noi îi răspundem: la fel vrem şi noi, ia-ne cu tine! De-aici înainte, e responsabilitatea lui să ne arate drumul. Pe măsura talentului, pe măsura inteligenţei, pe măsura inspiraţiei şi – poate mai important – pe măsura studiului, artistul ne poate duce acolo unde vrea el. Maestrul Dan Grigore face asta de mulţi, de foarte mulţi ani. Înainte de 1989, era unul dintre puţinii artişti faimoşi care refuzau actualitatea. Desigur, mulţi artişti au întors spatele regimului şi au plătit preţul acestui gest demn: anonimatul. Preţ cumplit pentru un artist! Puţini – foarte puţini însă – au reuşit să devină faimoşi refuzînd regimul care controla tot. Unul dintre ei a fost Dan Grigore. Am revăzut cu nostalgie un crîmpei din spectacolul Eminescu... după Eminescu, cu care Dan Grigore şi Ion Caramitru dădeau sens unei lumi pierdute într-o actualitate absurdă, inumană. După 1989, la fel, Dan Grigore a înţeles că actualitatea frenetică, cuprinsă de o nebunie de alt fel, ca în Saturnalii, este, iarăşi, foarte periculoasă pentru fibra umană. A încercat angajamentul civic ori chiar politic. Succesul a fost relativ, pentru că în actualitate nu mai există altfel de succes. Succesul real, consolidat, roditor este la pian, în afara actualităţii. M-am bucurat mult să-l regăsesc pe Dan Grigore aşa, vechi, învechit în bune.

Rămîne, însă, nerezolvată problema ieşirii din actualitate. A evadării din istorie, cum ar spune Eliade. Cum? Ritualurile – spune Eliade – reactualizează întîmplări fundamentale din illo tempore, de la începuturile pure, de pe cînd nu era încă totul pierdut. Participarea la ritual este calea de ieşire din actualitate a lui homo religiosus. Pentru că omul religios, omul credinţei, tocmai aşa crede: timpul, în succesiunea lui, evenimentele cotidiene, în rostogolirea lor de neoprit pot fi reversate, oprite sau suspendate. Credinţa dă această imensă şansă. Dar puţini au credinţă. Atunci, alcătuirea dumnezeiască a lumii a mai pus omului la îndemînă un instrument de salvare: voinţa. Nici voinţă nu are chiar toată lumea, dar sînt mai mulţi cei care vor cu putere decît cei care cred cu putere. Aşadar, voinţa face multe lucruri posibile, chiar şi lucruri care, aparent, nu sînt posibile. Să vrei! – iată mantra succesului pe lumea asta. O întreagă literatură, redusă la clişeul facil „dacă vrei cu adevărat tot, universul conspiră la realizarea dorinţei tale“, nu e chiar o prostie pură. Sigur că voinţa nu face minunile pe care le face credinţa – dar are, şi ea, puterea ei. În fine, celor care credinţa nu le e accesibilă şi nici voinţa nu le e în fire, Dumnezeu le mai dă o şansă de desprindere din actualitate: contemplaţia. Asta chiar e la îndemîna celor mai mulţi dintre noi. Să stai într-un fotoliu la Ateneu şi să-l asculţi pe Dan Grigore la pian este o formă eficientă de contemplaţie. Nu vreau să complic şi mai mult micul meu discurs despre arta lui Dan Grigore, vorbind despre clipele de fericire pe care le simţi adesea, contemplîndu-i muzica. Rămîn doar la obiectivul zero: ruperea de actual. Obiectiv care se realizează mereu, pe căi de fiecare dată neştiute, de fiecare dată proaspete, cu Dan Grigore.

La Ateneu, seara s-a încheiat cu vorbele faimoase ale lui Prospero, rostite pe scenă de Victor Rebengiuc. Plămada din care sînt făcute visele. Somnul care întregeşte. Dar, mai ales, cărţile. Cărţile pe care Prospero le-a aruncat în mare. Pe ele să mă ajutaţi să le găsesc într-o zi, maestre!

Detaliu: aflu că maestrul Dan Grigore împlineşte anul acesta 70 de ani. La mulţi ani! Mulţumim noi ăştia, pe care ne scăpaţi, uneori, de propria noastră actualitate.