Ghimpu. Mihai Ghimpu

„Domnule Ghimpu, mulţi zic că a fost Vinerea Patimilor“ – zice moderatorul, încercînd să înceapă o emisiune importantă cu o glumă. „Poate, dar eu zic că e Vinerea Proştilor“ – o întoarce Mihai Ghimpu.

„De cele mai multe ori, are dreptate, dar găseşte moduri incredibil de greşite de a-şi exprima această dreptate.“ Aşa mi-a spus cineva de la Chişinău despre Ghimpu, şi tind să-i dau dreptate. Într-o lume politică dominată de oameni plaţi – mediocri afacerişti, mediocri politicieni, cel mai des mediocri şi politicieni şi afacerişti –, Ghimpu pare să fie altfel. Altfel în ambele sensuri. Poate fi exaltat, poate fi bădăran, poate fi sincer. Este genul de om care îţi poate deveni antipatic în primele trei secunde după ce l-ai cunoscut. Cînd l-am întîlnit – odată, demult, în a doua parte a lui 2009 – eram cu o colegă la o întîlnire cu el. I-a spus brutal, unei doamne care ne introdusese lui, să tacă şi s-a uitat spre noi, zicînd: „Femeile astea, vorbesc aşa prost...“ M-am uitat la colega mea, ea s-a uitat la mine, ştiam că, orice ar fi urmat, Ghimpu era deja clasat în mintea ei ca un misogin bădăran. Pe bună dreptate. Dar tot Ghimpu este genul de om care, cînd este preşedinte interimar, refuză să participe la Parada Victoriei de 9 Mai de la Moscova – şi nici măcar nu o face aşa, pe tăcute, cum i s-a sugerat, ci spune în gura mare că nu are ce să sărbătorească. Participarea şefilor de state postsovietice la parada victoriei este parte din ritualul de vasalitate prestat încă de statele din regiune la adresa Kremlinului. Şi, pînă la urmă, de ce s-ar bucura de victoria armatei sovietice fiul unui învăţător scos de sovietici din şcoală şi trimis la colhoz? Dar ce pare banal la Bucureşti, unde e uşor să enervezi Rusia printre zăbrelele gardului, poate fi scandalos pînă la suicidar la Chişinău. Deocamdată, gardul este pe Prut.

Mihai Ghimpu este cumva în afara timpului său. A fost un lider din linia a doua a Frontului Popular – mişcarea de masă care a obţinut înapoi limba română şi Independenţa. Este fratele mai mic al disidentului Gheorghe Ghimpu, care a gustat gulagul în anii ’70. După Independenţă, Mihai Ghimpu se pierde în mulţimea de partiduleţe şi asociaţii care moşteneau Frontul Popular – prestigiul simbolic iniţial a fost făcut ţăndări de guvernări inepte şi puse pe certuri interne. A ajuns să conducă ceva numit Partidul Reformelor, dar nu a intrat în Parlament la alegerile din 1998. Pe atunci, electoratul pro-românesc – mic de pînă în 15%, dar disciplinat şi activ – era captat de Partidul Creştin Democrat al lui Iurie Roşca. Ghimpu era aproape uitat şi a rămas aşa cîţiva ani. Apoi, după ani buni de conducere autoritară a lui Voronin, după ce Iurie Roşca s-a compromis, electoratul pro-românesc trebuia captat de altcineva. Partidul lui Ghimpu, redenumit Partidul Liberal, a produs o mare surpriză la alegerile locale din 2007, cîştigînd primăria din Chişinău. O victorie care a pus bazele schimbărilor din 2009. Dar nu Ghimpu cel bătrîn a cîştigat primăria, ci nepotul său, Dorin Chirtoacă (29 de ani, fiul Valentinei, sora fraţilor Ghimpu). Victoria lui Chirtoacă a făcut din PL partidul electoratului pro-românesc.

În 2009, PL a ajuns la guvernare, fiind partenerul mai mic şi mai sărac al partidelor centriste, cu identitate vagă sau vag asumată. În acea întîlnire în care Ghimpu i s-a arătat colegei mele ca un misogin iremediabil, mie mi-a rămas altceva în cap: strateg în vremuri de criză. Se discuta în taină alianţa partidelor anti-Voronin, aveau nevoie de solidaritate şi de voinţă de fier pentru a nu ceda un vot în parlament, pentru a provoca alegeri anticipate. A fost momentul lor de glorie şi încă mă minunez că le-a ieşit. Un vot în parlament, de atît avea nevoie Voronin pentru a rămîne la putere.

Au trecut ani de guvernare. A deţinut o vreme preşedinţia interimară a ţării. A oscilat mereu între a fi căpos şi a ceda în ultimul moment, fiind împins de la spate de alţii, către compromisuri necesare. A oscilat între gesturi grandioase şi altele stupide. A aşezat în faţa guvernului o piatră mare, pe care scrie că acolo va fi viitorul monument dedicat victimelor totalitarismului comunist. Într-o ţară în care încă există puzderie de statui sovietice, victimele sovietelor nu îşi au memoria publică. Au, deocamdată, această piatră pusă acolo de preşedintele Ghimpu, cu mare scandal şi împotriva tuturor – chiar a aliaţilor care îl avertizau că nu e bine să tulbure apele abia liniştite cu teme din astea. Şi nu prea cred ca piatra să se transforme prea curînd în monumentul pe care îl anunţă. În definitiv, cine în afara lui Ghimpu mai e interesat de teme din astea în Republica Moldova? Dar tot Mihai Ghimpu s-a opus vehement ca Moldova să adopte o lege privind antidiscriminarea – o lege absolut necesară pentru a trece în faza a doua a planului de a ridica vizele pentru UE. Era îngrijorat ca nu cumva Moldova să fie invadată de homosexuali. Am scris un raport pe subiectul vizelor, folosit de oameni din partid să-l convingă că nu e chiar sfîrşitul lumii să ai o aşa lege. Mă gîndeam atunci la drama personajului: Europa nu are susţinător mai vocal al Chişinăului decît el. Totuşi, care Europă? Europa reală are idei din astea, năstruşnice pentru el, cum că, de pildă, homosexualii sînt mai degrabă cetăţeni decît aberaţie a naturii. Europa din mintea lui Mihai Ghimpu pare a fi ceva mai degrabă interbelic, ceva care se poate opune sovietelor, fără a schimba însă stilul de viaţă patriahal-tradiţional al familiei Ghimpu.

Un stil de viaţă în care, de pildă, nepotul ascultă mereu de unchi. Şi ajung la drama politică curentă. După o criză politică pe care nu el a declanşat-o, toată lumea îl împinge pe Ghimpu să accepte refacerea Alianţei pentru Integrare Europeană. Omul a zis nu şi nu. Apoi, şocul cel mare: într-o dimineaţă, se anunţă că a fost creat Consiliul de Reformare a Partidului Liberal. Şapte din cei 12 deputaţi – conduşi de deputata Ana Guţu şi de liderul grupului parlamentar Ion Hadîrcă, mai mulţi miniştri şi şefi de filiale raionale – lansează o declaraţie în care cer „menţinerea neabătută a cursului european“. Mai cer convocarea unui congres şi promovarea lui Chirtoacă drept şef al partidului. Mai zic chiar că „apreciem meritele şi experienţa politică a domnului Mihai Ghimpu“, dar că, într-o Moldovă care se vrea europeană, Chirtoacă ar fi „exponentul schimbării şi al înnoirii clasei politice din Republica Moldova“.

Iată-ne, deci, în plină dramă politico-familială: va accepta Chirtoacă? Ghimpu iese imediat şi zice că e un complot ticălos, orchestrat de Moscova. E sigur că Dorin nu va accepta. Dorin e plecat la Bruxelles şi nu e de găsit. Ghimpu vine în emisiune la Publika TV şi e dezlănţuit. Îi mitraliază pe rînd pe trădători: el i-a făcut mari, nu erau nimic fără el. Pe Hadîrcă l-a luat din milă la partid, Anei Guţu i-a dat perle cadou de ziua ei, pentru că era convins că e o doamnă, dar nu este. Pe ministrul Apărării, Marinuţă, l-a luat la partid, în trei luni l-a făcut general şi ministru. Altul venea la partid şi se uita prin frigider. Are aerul că era înconjurat de lepre pe care a ţinut musai să-i facă demnitari. E paranoic. Însă metaforele cu iz ţărănesc ţi se lipesc de creier: „L-am întrebat pe Filat: spune, domnule, de ce ai omorît alianţa pentru ca acum să o refaci? De ce ai omorît un copil de 3 ani, aşteptat de 20 de ani? E ca şi cum omorî un copil şi apoi vii la nevastă să faci altul. Păi, de ce l-ai omorît pe ălălalt? Unde e camera, să le zic eu lor în faţă. Domnilor, trădători de neam, de ţară şi de integrare europeană, partidul eu l-am menţinut, eu l-am luat de la zero şi v-am luat şi v-am pus în scaun. Eu nu voi ceda, numai dacă mă vor împuşca prietenii voştri de la Moscova. Ce salvaţi voi? O icră, un os de ros? Ruşine să vă fie! Niciodată, oameni buni, nu deschideţi poarta la oameni care simt din drum mirosul de bucate bune. Că nici unul n-ar veni să întrebe dacă aveţi nevoie de tăiat un lemn la pregătire.“

„Aţi vorbit cu Dorin?“ îl întreabă moderatorul. „Nu mi-a răspuns, că e plecat.“ Ups! Mă gîndesc: să vezi că Dorin e cu ceilalţi. A doua zi dimineaţă, Dorin apare. E un complot, sînt trădători. Drama de familie s-a închis rapid. Nepotul e cu unchiul. Trădătorii sînt excluşi din partid. Un moment simpatic: dacă 7 din 12 deputaţi sînt contra lui Ghimpu, cine pe cine dă afară din grupul parlamentar? Cel mai probabil, ei vor rămîne la guvernare alături de Vlad Filat, Alianţa e salvată parţial şi alegerile anticipate amînate. PL e, însă, făcut ţăndări. Apare o înregistrare în care Ghimpu îl împinge şi aproape că îl pălmuieşte pe ministrul Apărării. Lumea se întreabă dacă nu a înnebunit de tot. El răspunde că a fost chiar calm, altul l-ar fi împuşcat.

Partidul se destructurează, electoratul pro-românesc va ieşi iar în căutare de partid, e o nişă – îmi zice un bun cunoscător. Va omorî Ghimpu partidul pe care el l-a ţinut în viaţă? Pe de altă parte, toate celelalte partide din Moldova sînt întreprinderi individuale, de ce ar începe instituţionalizarea doar cu Ghimpu? Va face trecerea spre Chirtoacă de bunăvoie, cînd se vor linişti apele? Nu ştiu. Dar Republica Moldova ar fi mai plictisitoare fără el.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE