EDITORIALE ȘI OPINII

Calcutta, 1970. Vînzoleala din cartierul de lîngă Park Street este ameţitoare. Zona nu e deloc săracă. Funcţionează alături, într-o prietenoasă şi sofisticată devălmăşie, magazine mici şi elegante, cafenele şic, terase umbroase. E 6 dimineaţa. Cu toate astea, greu găseşti cîte un loc liber în cafenele.

La ora redactării acestui articol, ecuaţia viitoarei guvernări de la Sofia nu fusese încă rezolvată, după rezultatul nedecis al alegerilor din 12 mai. Iar miza este una extrem de mare, nu doar pentru vecinii noştri de la sud de Dunăre, ci chiar pentru întreaga Uniune Europeană.

Am privit mereu cu detaşare amuzată agitaţiunea pe care concursul Eurovision o stîrneşte în anumite cercuri. Anul acesta, însă, m-am trezit ceva mai atent la fenomen. Pe de o parte – mărturisesc cu oarecare vinovăţie –, interesul meu pentru subiecte specifice tabloidelor a sporit în ultimele luni, fără să pricep de ce.

Am văzut pînă în prezent că înnoirea Capitalei era mîndria cui trăia sub Carol al II-lea, ne aducem aminte de entuziasmul cu care Vadim Tudor şi alţii proslăveau opera urbanistică a lui Nicolae Ceauşescu, vedem astăzi ce planuri se croiesc, cu mai mult ori mai puţin succes, pentru altă „schimbare la faţă“ a oraşului.

Acesta este titlul unui capitol din cartea lui Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, apărută la Veneţia în 1586. Cartea lui Guazzo este un tratat, specific pentru peninsula italică în secolul al XVI-lea. Petru Cercel a fost ales de către autor pentru a ilustra un „model“ de principe al epocii.

Unii oameni, mai norocoşi, află de mici copii – sau poate ceva mai tîrziu – cam cum stă treaba cu literatura, muzica, arta, filozofia... Li se arată sau găsesc singuri, prin propriile aptitudini, drumul cel bun, canonul. Află că pe drumul acesta sînt marii creatori – de tipul, să zicem, Tolstoi, Beethoven, Rembrandt, Kant.

În două decenii şi ceva de profesiune universitară, am participat la cîteva zeci de aşa-numite „inspecţii pentru acordarea gradului I în învăţămînt“. Am colindat, practic, toate tîrgurile Moldovei şi trebuie să recunosc faptul că, peste tot, m-a impresionat natura esenţial bună a copiilor şi dăruirea (majorităţii) dascălilor lor.

Îndemnul „Spune-ţi părerea!“ e prezent la tot pasul, în mass-media şi mai ales în mediul virtual; îi răspund foarte mulţi, ceea ce nu exclude tot mai puternica depreciere a unei libertăţi prea la îndemînă şi lipsite de responsabilităţi.

Preşedintele Băsescu propune crearea unei agenţii de stat care să aibă drept de prim cumpărător pentru terenurile agricole. De ce avem nevoie de aşa ceva? Spune preşedintele: „Dacă tot ne place să spunem că nu ne vindem ţara, aş vrea să văd că românii nu-şi vînd pămîntul."

Am ascultat, de curînd, o conferinţă a doamnei Angela Gronenborn de la Universitatea din Pittsburg. Domeniul era departe de a-mi fi familiar (biologie structurală), dar implicaţiile lui „metodologice“ mi s-au părut cît se poate de instructive şi... neliniştitoare.

Oare care este pluralul de la verde? Un plural mai mare, în care să încapă toate nuanţele primăverii. Mă rodea această întrebare, întins într-un şezlong şi privind la Munţii Carpaţi. Îmi propusesem în fiecare an, dar de data aceasta am reuşit: am prins primăvara!

Să zicem că aş fi mezelar. Cîrnăţar. Măcelar. Adică – mai sofisticat spus –, aş lucra în industria alimentară şi aş produce varii specialităţi de salam, parizer, cîrnaţi. Şi mici, normal. Aş afla că mi se interzic nişte E-uri care, pînă atunci, îmi intrau în reţetele preparatelor.

Plec de la o observaţie fără pretenţii de generalitate şi, de aceea, nu am pretenţia să formulez concluzii. Exprim, doar, o temere bazată, poate, pe o speculaţie. Constat că, pe măsură ce trece timpul, instituţia contractului îşi pierde din autoritate şi din respectabilitate.

La colţul străzilor Nicolae Iorga şi Henri Coandă, a rămas una dintre casele într-adevăr frumoase din acest cartier al oraşului, încă ferit pînă acum de agresiuni, aşa cum este pitit între Bulevardul Lascar Catargiu şi Calea Victoriei.

Acum mai bine de 20 de ani, descopeream la Filiaşi, în cimitirul oraşului, un mausoleu impozant, cu o arhitectură neobişnuită. Nu am reuşit să aflăm mai nimic de la localnici sau nu i-am găsit pe cei care ştiau ceva despre acest monument funerar.

Corina Şuteu a creat Asociaţia Culturală Ecumest şi un teatru de proiecte, a fost cîţiva ani directoare la UNITER, a fost directoarea ICR New York pînă anul trecut, cînd a demisionat în semn de protest faţă de noua conducere a ICR. Oamenii avizaţi spun că e cel mai bun manager cultural pe care îl avem.

Noua limbă postrevoluţionară a adus cu sine conceptul de dezvoltator imobiliar. Un termen repede întrupat de un soi anume de individ. Numele de dezvoltator te poate duce cu gîndul la un tip care-şi dezvoltă muşchii, ceafa şi burta. Adeseori, realitatea îţi confirmă acest gînd

Am doi colegi mari amatori de pescuit. În sezon, ei sînt cu antenele întinse, mereu în căutare de locuri potrivite pentru hobby-ul lor sportiv. Au ajuns să întrebe pe toată lumea dacă nu cunosc bălţi cu peşte sau măcar persoane din domeniul piscicol, capabile să le faciliteze accesul în diverse zone de profil.

Dincolo de ambiguitatea lexicală, formula „Eu şi scalpul meu ne simţim liberi...“, dintr-un clip publicitar des difuzat de posturile noastre de televiziune, conţine încă o formulare discutabilă: personificarea unei părţi a corpului şi asocierea ei cu întregul e un abuz semantic şi logic.

Pînă la cazul Oscar Pistorius, publicul a văzut doar faţa eroică a eforturilor pe care le fac performerii cu handicap. Ei au impresionat şi au inspirat. Pentru prima oară în istorie, Jocurile Paralimpice s-au disputat cu casa închisă, anul trecut, la Londra.

Am citit ultimul raport anual al ActiveWatch despre libertatea presei în România, cu obişnuitul scrîşnet de dinţi: recensămîntul abuzurilor rămîne, în mare, constant, de la an la an, tematica se schimbă. În plus, îmi dau seama că, treptat, domeniul rămîne fără obiectul muncii: nu prea mai avem presă.

Am încetat, de peste 20 de ani, să practic meseria pentru care am fost şcolit: critica de artă. Ajunsesem la concluzia că scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică nu pot adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis.

Am găzduit săptămîna trecută la SNSPA o conferinţă despre nomadism, dar nu cel al transhumanţei sau al mobilităţii unor grupuri umane, ci acela al antropologilor. Despre ce a fost vorba?

Mă uit pe lista de documente, strategii şi planuri şi nu înţeleg. De ce i-or fi spus „Strategia privind Reducerea Părăsirii Timpurii a Şcolii“ şi nu „Strategia privind reducerea abandonului şcolar“? Umila mea opinie este că, la nivel instituţional, continuăm să traducem prea mult.

„Uniunea Europeană“ are ceva cu noi. Nici vorbă. Miniştrii europeni şi cu atît mai puţin funcţionarii Comisiei nu au de unde să ştie că bicarbonatul de sodiu, scos de pe lista aditivilor permişi, începînd cu 1 iunie, este un ingredient obligatoriu în reţeta micului autohton.

La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski. Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult.

Nicolina a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici din Iaşi, cu produse destinate, în special, sistemelor de căi ferate, nu numai din România, ci şi din străinătate, unul dintre beneficiari fiind îndepărtatul Iran.

La început, am crezut că vorbesc eu prea rar. Apoi, mi-am dat seama că profesorul Radu Gologan intuieşte încotro „bat“, cînd încă n-am ajuns nici la jumătatea întrebării. Vorbeşte pe un ton cald, zîmbeşte tot timpul, foloseşte cuvîntul „copii“ în momentul în care se referă la elevi şi studenţi.

Acum, dacă tot au trecut Sfintele Paşti, să vă povestesc cum se poate pregăti un miel de Revelion. Era mai degrabă un berbecuţ de vreo 17 kilograme, cumpărat de la nişte turci din Berceni şi urma să devină vedeta acelui Revelion pe care îl programaserăm în creierii munţilor.

Îmi amintesc, ca prin ceaţă, fizionomiile colegilor din şcoala primară. Nu însă şi pe cea a Ionuţei, comandanta noastră de detaşament. Cu privire ageră, buze subţiri, strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent, şi o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea în ea, cu siguranţă, ceva inubliabil.

În explicaţiile lingvistice, se invocă uneori o presupusă tendinţă de evitare a omonimiei, care ar explica preferinţa unei limbi (mai exact, a vorbitorilor ei) pentru anumite forme şi respingerea altora. Ipoteza, în principiu verosimilă, e contrazisă foarte des de evoluţiile reale ale limbii.

"Sportul din prezent mai seamănă cu cel de la înfiinţare în proporţia în care agricultura de tip Monsanto ar mai avea ceva de-a face cu cea sumeriană. Cînd sportivul devine un soi de cosmonaut, supus testelor de tip cobai şi aruncat în condiţii extreme, există riscuri."

Astă-toamnă, la un seminar organizat de o mare companie activă în România – fostă de stat, actualmente privatizată –, se discuta despre investiţii străine. Publicul era format din membri ai organizaţiilor de tineret ale principalelor partide din România.

La editura Humanitas a apărut, de curînd, o antologie a „celor mai frumoase povestiri“ din Vechiul Testament. Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste.

Există minunate colecţii despre „Sărbătorile la români“ şi/sau despre „Credinţe şi superstiţii“, există calendare comentate ale sărbătorilor ţărăneşti, există monografii despre fiecare dintre ele. Toate acestea fac parte din patrimoniul nostru cultural. Este, deci, firesc să le păstrăm memoria.

Sala de seminar este în regulă. Are şi wireless, aşa că toţi ziariştii care au laptopuri şi tablete caută prize şi prelungitoare. Ca la orice întîlnire „tehnică“, ne sînt împărţite dosare-plic, cu date, statistici, documente, pixuri şi memory-stick-uri.

Una dintre condiţiile ca o informaţie oarecare să devină o ştire este caracterul ei neobişnuit sau neaşteptat. Cu alte cuvinte, orarul magazinului din colţ – o informaţie demnă de reţinut – nu reprezintă, totuşi, o ştire. Schimbarea orarului, însă, ar putea fi.

Preotul vorbeşte despre regele Manase, care a domnit peste Iudeea, vreme de 55 de ani, cam cu şapte secole înainte de Christos. Din sursele care ne stau la dispoziţie reiese că Manase a fost un rege contradictoriu.

Acum trei ani, cînd am scris pentru prima dată despre acest subiect, încercasem să văd locuinţa scriitorului – nr. 53, de pe strada care-i poartă numele –, dar o găsisem închisă. Aşa e şi acum, deşi, fiind donată Academiei, a fost cîtva timp casă memorială.

Cînd sînt întrebată cum arată arcele piezişe moldoveneşti, cele care fac parte din repertoriul bisericilor de dincolo de Milcov, îi trimit pe cei interesaţi la Tîrgovişte. Pare ciudat, dar aşa este, biserica moldovenească cea mai apropiată de Bucureşti se află în vechea capitală a Ţării Româneşti.

La petrecerea de 20 de ani a revistei noastre (care a avut loc în februarie), unul dintre premiile la tombolă a fost „un interviu în Dilema veche“. Cînd l-am anunţat, de pe scenă, nu a venit nimeni să-l revendice. Ulterior, un domn discret şi elegant m-a abordat zîmbind, mi-a arătat numărul de tombolă şi mi-a spus „sînt cîştigătorul interviului“. Domnul se numeşte Mihai Moroiu.

Amicul meu alpinist, cel despre care circulă vorba că a bătut un tren întreg, a prins imediat vorba ce-i spusesem, cum că mă simt în formă şi putem încerca să facem o tură „mai tare“. A părut foarte încîntat de idee şi nu cred că a mai înregistrat şi precizarea mea ulterioară: „tare pentru mine, nu pentru tine“.

În ultimele decenii, am împrumutat de la occidentali un obicei revoluţionar. Acela de a scrie recomandări. Spun „revoluţionar“, întrucît scrisoarea de referinţă reprezintă, cu adevărat, un fenomen funcţional în sistemele sociale supraaglomerate de informaţie, de tipul celor postindustriale.

Există cuvinte emblematice, care au capacitatea de a evoca – nu doar prin sens, prin obiectul desemnat, ci şi prin forma lor lingvistică – o epocă, un spaţiu, o categorie socială. Din această categorie ar putea face parte şi mileu; de aceea, probabil, e greu ca forma în uz să fie pretutindeni înlocuită de cea recomandată de norme, milieu.

"Fotbalul e frumos pentru că nu vrea să facă dreptate. Ori de cîte ori îl delegăm să fie justiţiar, fotbalul ne face de rîs, ceea ce nu e deloc rău în aceste zile în care orice zîmbet e util, mai ales cel îndreptat spre propriile naivităţi. Ani la rînd, cluburile din Spania au dominat Europa, făcîndu-ne să nu mai pricepem nimic."

Marea emoţie stîrnită de salariile uriaşe ale celor care vor controla piaţa de capital nebancară (pensii private, bursă, asigurări) este pe deplin justificată, deşi ratează puţin ţinta. Ce se întîmplă cu această instituţie este un amestec nesimţit de etatism şi ceva spoială de capitalism.

Într-un interviu din 1974, ca şi în lucrările sale despre evoluţia civilizaţiei, Norbert Elias vorbeşte, cu un optimism moderat, dar tenace, despre „progresele“ societăţii omeneşti în materie de agresivitate şi violenţă.