Aventuri la Mărcăuţi

Am doi colegi – profesori universitari – mari amatori de pescuit. În sezon, ei sînt cu antenele întinse, mereu în căutare de locuri potrivite pentru hobby-ul lor sportiv. Au ajuns să întrebe pe toată lumea – inclusiv pe doamne – dacă nu cunosc bălţi cu peşte sau măcar persoane din domeniul piscicol, capabile să le faciliteze accesul în diverse zone de profil. Într-o dimineaţă, tot interogînd în dreapta şi-n stînga, un pescăresc noroc curat dădu peste împricinaţi. Secretara-şef de la o facultate înrudită cu aceea de unde proveneau amicii mei le mărturisi deschis că satul ei natal era înţesat cu iazuri bogate în dihănii subacvatice şi că, pe baza aprobării primarului localităţii, oricine îşi putea întinde în ele lansetele, cît ar fi fost ziua de lungă. „Iar primarul este unchiul meu!“ adăugă doamna în cauză, cu un surîs plin de subînţelesuri, către cei doi profesori cărora ochii le sticleau deja ca nişte faruri în noapte, pe o mare zvîrcolită de furtună.

„Şi puteţi vorbi cu dumnealui?“ se interesară urmaşii postmoderni ai apostolului Petru, aproape într-un glas. „Desigur! Numai să-mi spuneţi ziua şi ora cînd doriţi să mergeţi! Unchiul o să vă aştepte în faţa Primăriei din Mărcăuţi. Numele lui e Nache Popache...“ Doamna făcu o pauză, uşor stingherită, apoi continuă: „Ştiţi, tatăl său şi al lui taică-meu – bunicul, mai precis – avea un prenume ciudat: Enăcache. Dacă îl veţi combina cu apelativul familial, veţi obţine imediat o imagine terifiantă – Enăcache Popache. Amărîtul de Enăcache l-a urît din suflet, toată viaţa, pentru această glumă onomastică, pe taică-său, adică pe străbunicul meu, şi s-a răzbunat pe propriii copii, numindu-i în fel şi chip. Lu’ unchiu-meu, vă spuneam, i-a zis Nache, lu’ tata – Bobîrnache, la un alt frate – Mielache şi la o soră de-a lor – Monache. Vă daţi seama, toate numele rimau, grotesc, cu Popache!“

„Totuşi, copii lui Enăcache – îşi reluă secretara peroraţia, după o scurtă întrerupere de respiraţie – s-au revoltat, la rîndul lor, şi şi-au schimbat toţi, la majorat, actele de identitate (mă rog, mai puţin unchiul Nache, care, de altfel, a şi rămas în sat şi a moştenit averea lui Enăcache Popache, iar azi, iată, a ajuns ditamai primarul!). De nervoşi ce erau, şi-au luat nume celebre. Tata a hotărît că, de atunci înainte, îl va chema Eminescu. Mihai Eminescu. Toată lumea l-a respectat în secţia de oţelărie, cît a lucrat, pe vremea lui Ceauşescu! A fost, vă rog să nu negaţi, altceva decît Bobîrnache Popache, invenţia malefică a revanşardului Enăcache Popache! Pe de altă parte, mătuşa Monache Popache a decis să-şi ia numele de Veronica. Veronica Micle, mai exact. Ea, săraca, a întîmpinat greutăţi cu noua identitate, deoarece şeful atelierului de croitorie unde se angajase se numea Titu Maiorescu şi o persecuta necruţător: cică l-ar fi concurat în ochii subalternilor! Unchiul Mielache Popache s-a transformat în Ion Luca Caragiale. Ei, el era un mare Don Juan. Nenumărate cucoane din mahala suspinau după dumnealui. Ca domn’ Mielache Popache nu ar fi avut – să recunoaştem – nici o şansă să ajungă fante de cartier!“

„Acum – adăugă volubila doamnă – corect este, domnilor profesori, să vă spun că şi rudele mamei excelau în nume bizare, nume cu -escu, e drept, nume, aşadar pur româneşti, dar nemaipomenit de stranii: Doctorescu, Mortescu, Hoţescu, Mierlescu, Popîndescu, Văcescu, Porcescu...“ Secretara se opri speriată şi începu să răcnească: „Aoleu, domn’ profesor, ce s-a întîmplat, vă e rău?“ Unul dintre colegii mei intrase într-un soi de convulsii şi îşi dădea ochii peste cap. Partenerul lui nu se grăbea deloc să-l ajute, întrucît şi el se afla în împietrire mută, cu privirea fixată morbid pe gura neobosită a simpaticei secretare. În sfîrşit, oamenii din preajmă săriră, cu mic, cu mare, şi îi stropiră pe cei doi profesori cu apa de la flori, pînă cînd aceştia începură să dea semne de revenire. Într-un tîrziu, plecară amîndoi buimaci, dar fericiţi că la orizont se profila o nouă partidă de pescuit. În cîteva zile, la ivirea zorilor (mult mai devreme decît ora fixată cu doamna secretară-şefă!), eroii noştri stăteau disciplinaţi, ţinîndu-şi lansetele în spate, lîngă poarta Primăriei din Mărcăuţii din Vale, în aşteptarea primarului. Deodată, cel mai vîrstnic dintre ei, cu un barbişon distins, maiorescian, ieşind de sub pălăria de paie, întrebă precipitat: „Ioane, tu îţi mai aminteşti cum îl chema pe nenorocitul ăla de primar?“

Acesta era colegul care dezvoltase atacurile succesive de aparentă regurgitare convulsivă. Celălalt – devenit inert pe parcursul conversaţiei cu doamna secretară – răspunse speriat: „Habar n-am! Bobîrnac, Mielul, Cîrnăţescu ori ceva... Da’ îi spunem domn’ primar şi gata!“ „Ei, nu merge aşa, trebuie să fim mai familiari cu el, să ne împrietenim şi, după aia, venim aici cînd dorim. Să-i zicem Nea! Dar nea şi mai cum? Nea Mortache, Nea Doctorache, Nea Matache sau ce Dumnezeu mai povestea femeia aceea...? Stai, uite, îl întreb pe moşul ăla care vine pe cărare.“ Într-adevăr, de clădire se apropia un bătrînel destul de sprinten (pentru ora matinală a idilicului tablou): „Moşule – strigă maiorescianul –, cum îl cheamă pe primarul vostru de-aicea?“ „Bulache, Căcache ceva...“ – adăugă universitarul, după două secunde, rîzînd. Bătrînul începu să alerge către ei cumva ameninţător. Dintr-o mişcare, sări în faţa lor, zbierînd de mama focului: „Eu sînt primarul, mamelucule! Şi mă cheamă Popache, nu Bulache!“ Profesorii o zbughiră, fără comentarii, observînd că personajul îşi agită, tot mai marţial, braţele în direcţia lor. Nea Popache-primarul înşfăcă o piatră de pe uliţă şi o aruncă înspre bravii pescari: „Şi moş să-i zici lu’ mă-ta, nu mie, băi, bărbosule de la oraş ce eşti!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.