Deschiderea către diversitate se face privind dinspre o anumită cultură

Acest interviu a fost cîştigat la tombolă. La petrecerea de 20 de ani a revistei noastre (care a avut loc în februarie), unul dintre premiile la tombolă a fost „un interviu în Dilema veche“. Cînd l-am anunţat, de pe scenă, nu a venit nimeni să-l revendice. Ulterior, un domn discret şi elegant m-a abordat zîmbind, mi-a arătat numărul de tombolă şi mi-a spus „sînt cîştigătorul interviului“. Domnul se numeşte Mihai Moroiu. Este director de programe la Fulbright Romania. Dar îi cunosc de multă vreme numele, de pe pagina de gardă a unor cărţi foarte bune: a tradus mult, de la Texte esenţiale de Marshall McLuhan, la romanele lui Julian Barnes, de la Lexiconul inutilităţii de Alexander von Schonburg, la Lit Kit de Sandra Newman. Discreţia, eleganţa, stilul rafinat şi zîmbetul deschis au fost tot timpul prezente pe parcursul discuţiei noastre. De fapt, interviul l-am cîştigat eu. Şi Dilema veche, desigur.

Cum citiţi Dilema?

Dilema este singura gazetă pe hîrtie pe care o mai cumpăr – deşi citesc din plin ziare şi ştiri pe Internet; prefer foşnetul hîrtiei, iar cititul Dilemei este tabietul meu de weekend. O citesc de mult, iar în ultima vreme, observ o anumită schimbare de tendinţă. Dar cred că aceasta este una dintre marile calităţi ale revistei: oferă puncte de vedere diverse şi fiecare îşi ia ce vrea din ea. Trebuie lăsată o cale deschisă celor tineri şi viitorului; în plus, ne face bine şi nouă, celor trecuţi de o vîrstă, să ne ţinem la curent cu ce mai este nou în cultură, în politică şi în alte domenii.

De ce „tabiet“? Dilema veche este o lectură de tabiet?

În momentul în care ai un serviciu şi mai faci şi alte lucruri pe deasupra, vrei să-ţi oferi şi cîteva momente doar pentru tine. În primul rînd, pentru mine, Dilema veche este o fereastră deschisă către lumea din jur şi este o alternativă la consumul (sau neconsumul, în cazul meu) de televiziune. Din revistă poţi lua pulsul lumii care se schimbă. Prezenţa unor autori tineri este un lucru bun, căci fereastra nu se deschide către trecut sau către o zonă care ar putea fi neinteresantă, ci către viitor şi, mai ales, către un prezent în continuă mişcare, pe care – mai ales cînd eşti foarte ocupat – rişti să-l ignori, să-l pierzi. Dilema veche e pentru un mine un tabiet: o citesc tolănit în pat, multe dintre articole îmi dau de gîndit; în fiecare joi, aştept să apară ediţia tipărită. Am preferat să nu intru pe site, tocmai pentru că un tabiet e mai greu de consumat pe Internet.

De cînd citiţi Dilema?

Am citit-o de la început, sporadic. Dar cred că nu mi-a mai scăpat un număr de vreo 15 ani.

Simţiţi că, citind această gazetă, vă înscrieţi într-un fel de comunitate, intraţi într-un dialog cu alţi oameni care au aceleaşi gusturi şi preferinţe?

Fără îndoială că da. Probabil că la mijloc e şi un fel de orgoliu: fiecare om vrea să facă parte dintr-o „castă“ sau dintr-un grup special. Cred, în adîncul meu, că cititorii de Dilema reprezintă o categorie aparte: au şi ei dileme şi încearcă să şi le oglindească în dilemele altora. La televizor mă uit pasiv – adică televizorul merge în timp ce eu fac alte treburi. Dacă sînt seri speciale sau dacă am timp, mă uit, uneori, la cîte o jumătate de meci de fotbal... Prin urmare, sînt un telespectator pasiv şi distanţat de acest mediu de informare. Sîntem sub o năvală de informaţii şi, cum spunea McLuhan, foarte puţine dintre ele sînt relevante. Atunci cred că fiecare trebuie să pună în balanţă ce anume trebuie să asculte sau să vadă şi cît trebuie să creadă din toate aceste informaţii. Dilema este un loc în care şansele de a nu te păcăli sînt mult mai mari. Reflectă o realitate mai profundă, nu realitatea imediată. Dacă, de exemplu, citesc articolele lui Marius Chivu despre cărţile unor autori români, sînt la curent cu ce este nou în acest domeniu (căci, altminteri, nu am timp să citesc toate cărţile); dacă citesc articolele domnului Pleşu, dobîndesc un background social care este mai relevant decît ceea ce se întîmplă în fiecare zi.

Internetul?

De pe Internet îmi iau informaţia primară. Internetul te face superficial. Pe vremuri, mi-a împrumutat cineva un Brockhaus pe care l-am avut în casă vreun an. Îmi petreceam mare parte din timp citind din el, ştiind că, la un moment dat, urma să restitui cele 12 volume. Acum, ştii că Internetul va fi disponibil şi mîine. Internetul e ca un fel de patinoar: nu stai locului, fugi, aluneci. Aşa că trebuie să-ţi creezi o rigoare, ca să rămîi „la cestiune“, la ceea ce te interesează.

Între toate acestea – televiziune, ziare, Internet, Dilema – în funcţie de ce criterii selectaţi ceea ce este relevant, cum vă construiţi micul „sistem“ personal pentru a vă orienta în lumea din jur?

Sistemul depinde de timpul pe care îl are fiecare la dispoziţie. Eu am cîteva site-uri de bază. Mă uit, în primul rînd, pe HotNews – pentru ştiri româneşti, pe site-ul BBC – pentru ştiri internaţionale, mă uit pe cîteva gazete din SUA şi cîteva din Germania şi Anglia... Depinde şi ce se întîmplă, ce e la zi. Dar toate acestea îmi iau o jumătate de oră pe zi, nu mai mult. Altfel, rişti să devii superficial, urmărind ştirile. Eu caut şi articole de fond, unde lucrurile sînt explicate, puse în context. Breaking news trebuie tratate întotdeauna cu un grăunte de sare. Altfel, ne lăsăm tîrîţi într-un vîrtej de lucruri care sînt uitate a doua zi.

Aveţi o bogată activitate de traducător. Privind lista autorilor pe care i-aţi tradus, am senzaţia că selecţia nu a fost întîmplătoare...

Am tradus mai multe cărţi de Julian Barnes – a fost un mic privilegiu, am avut posibilitatea să aleg. A fost o mare plăcere să traduc Marshall McLuhan. E o muncă extraordinară, care îţi oferă mari satisfacţii. Cînd nu scrii propriile cărţi, interpretarea unor mari autori e un fel de compensaţie: ştii că lucrezi pentru un public avizat, care e interesat de cultură, de lucrurile perene. Şi ai mulţumirea unui „mijlocitor între culturi“. Şi mai e ceva: cînd citeşti o carte, rişti, uneori, să fii superficial. Cînd o traduci, eşti silit de împrejurări să fii foarte atent cum pui cuvintele acolo, să nu faci o operă de „trădare“ a originalului, ci să îl redai în toată frumuseţea sa. Meseria de traducător nu e pentru orgolioşi. Cine doreşte glorie sau bani mai bine să se ţină departe de ea. Traducerea presupune credinţă: în primul rînd, faţă de autorul pe care îl traduci, apoi, faţă de tine şi faţă de public. Trebuie să fii foarte cinstit, orgoliul n-are ce căuta în această meserie.

Discursul dominant la noi este că „moare cultura“, că „nu se mai citeşte“ etc. Observ că dumneavoastră sînteţi tonic şi entuziast cînd vorbiţi despre cărţi şi despre cititori...

În 1992, am făcut parte din echipa Ministerului Culturii care a realizat primul tîrg de carte, Bookarest. Era o echipă de oameni formidabili, foarte pasionaţi. Marea noastră teamă era dacă va veni publicul la tîrg... Cînd s-a deschis (la Teatrul Naţional, etajele trei-patru), a fost o năvală de oameni, nu mai puteai respira... Cred că la fiecare nou tîrg de carte, de atunci încoace, se observă că acest public există. În 1993-1994, tot la Ministerul Culturii, ni s-a propus, de către UNESCO, o campanie pentru încurajarea lecturii; or, problema nu era (şi nu e nici acum) să-i faci pe oameni să citească; problema e că oamenii au puţini bani pentru a cumpăra cărţi. Cred că în România există un public cititor de calitate. Dar puterea de cumpărare e mică.

Ce citiţi din pură plăcere, dincolo de interesul profesional?

Decembrie 1989 m-a prins citind Parfumul lui Patrick Süskind. În stradă se petreceau nişte lucruri la care am participat şi eu, ca orice bucureştean, dar nu am abandonat cartea, am continuat să o citesc şi în acele zile agitate. În general, după 1990, am făcut o tranziţie de la ficţiune către nonficţiune. Cred că realitatea bate literatura: indiferent cîte volute face scrierea literară acum, cred că realitatea este, totuşi, în bună măsură mai interesantă. Aşa că am profitat de faptul că s-au deschis graniţele şi am putut citi cărţi de nonficţiune la care nu aveam acces înainte. E adevărat, literatura spune lucruri esenţiale despre om; dar poţi găsi acele adevăruri şi în cărţi de istorie ori de popularizare a fizicii.

De ani buni, traducerile merg mai bine, pe piaţa românească de carte, decît autorii autohtoni. E un lucru bun că se întîmplă aşa?

E explicabil. Imediat după 1989, era foarte firesc – căci, în anii ’80, numărai pe degete traducerile care mai apăreau. Aşa că am încercat să venim la zi. În literatura română există o serie de autori de foarte bună calitate, care se vînd bine; probabil că normalitatea noastră ar fi să se publice mai mulţi autori români. În anii ’70, în Germania apăreau un milion de titluri pe an. Noi sîntem foarte departe de asemenea cifre. Şi cred că e vorba şi de potenţialul economic. Cred că autorii români ar trebui să fie mai prezenţi pe piaţă. Mi-a plăcut foarte mult un articol al doamnei Simona Sora dintr-un număr recent al Dilemei vechi, în care îl evocă pe Mircea Nedelciu – este genul de literatură care îmi place foarte tare.

Explozia de traduceri şi deschiderea graniţelor către lume (care a dus la importuri culturale de tot felul) e privită de unii ca o tendinţă de copiere superficială, de preluare necritică a tot ceea ce înseamnă Occident. Vi se pare că aşa stau lucrurile?

Nici pe departe. Din fericire, avem o cultură solidă, limba română e în măsură să exprime foarte mult, aşa că noi am adaptat întotdeauna foarte bine ce am preluat din afară. Pe de altă parte, e foarte bine că avem la îndemînă ceea ce se face în alte părţi.

Cum era cititorul Mihai Moroiu pînă în 1989?

Generaţia mea era avidă de cărţi şi de muzică din Occident. Cărţile circulau şi atunci. Am citit atunci şi Soljeniţîn, şi 1984 al lui Orwell, şi Brave New World al lui Huxley, şi altele. Erau greu de găsit, dar circulau din om în om – ca şi muzica, şi altele. Avea şi cultura circuitele ei „alternative“. În plus, existau, în Bucureşti, Biblioteca Britanică, Biblioteca Americană, unde puteai găsi cărţi şi reviste care nu circulau „oficial“. Spre sfîrşitul anilor ’80, Occidentul ajunsese, pentru mine, un fel de ficţiune, aproape că nu mai exista. Aşa că, începînd din 1990, am trăit o bucurie enormă. O bucurie pentru care tinerii ar putea să mă invidieze: ei au acest lucru pe tavă, nu realizează că e un lucru pe care nu-l ai neapărat, nu întotdeauna; ei se bucură mai puţin pentru o călătorie în străinătate...

Care e acest „lucru“?

Libertatea. Faptul de a avea la dispoziţie orice carte, orice informaţie este extrem de preţios. Sînt libertăţi care, acum, intră într-un soi de fundal, fac parte din mediu şi aproape că nu mai sînt văzute. Tinerii sînd privaţi de bucuria de a descoperi lumea aşa cum o descopeream noi, care am trăit sub un clopot de sticlă... Dar să ne bucurăm că există diversitate, că tinerii de azi pot să aleagă.

Fiind absolvent al Facultăţii de Limbi Străine şi aflat permanent în contact cu alte culturi, nu v-ar fi plăcut să trăiţi şi să lucraţi în altă ţară?

E o întrebare complicată şi m-am gîndit foarte mult la asta. Am terminat facultatea în 1978, eram într-o grupă de engleză-germană: din 30 de studenţi care am absolvit, poate mai sîntem trei-patru în ţară. Cei mai buni prieteni şi colegi ai mei au plecat în anii ’80. Şi nu era o plecare, era ca o dispariţie în neant – căci nu se mai putea comunica, după cum se ştie... Mi-am pus şi eu problema asta. Dar nu regret deloc că am rămas. În anii 1993-1994, imaginea românilor care veneau la Tîrgul de Carte de la Frankfurt – căci în Frankfurt şi Offenbach sînt extrem de mulţi români – era mai degrabă tristă. Cei mai mulţi dintre ei rămăseseră agăţaţi între două culturi, într-un no man’s land, într-un limb: nici acolo, nici aici. Nu regret că am rămas în ţară, deşi am trăit momente extrem de grele, mai ales în anii ’80, care aproape că au intrat în zona ficţiunii, pentru mine. Anii ’80 pot fi povestiţi, dar în nici un caz explicaţi. Nici măcar faţă de noi înşine nu mai putem explica de ce şi cum a fost atunci... Cred, însă, că e un gen de experienţă care te apasă, dar îţi şi dă ceva: s-ar putea ca noi să fi citit şi să fi înţeles mai mult, să fi avut mai mult ideea despre ce înseamnă o prietenie adevărată şi o întîlnire între amici, aveam mai mult timp liber decît am avut vreodată din 1990 încoace. Asta nu înseamnă că sînt un nostalgic al acelor vremuri. Dar, rămas aici, am cunoscut această lume românească aşa cum e, cu bunele şi relele ei, şi n-am trăit, din fericire, această ruptură culturală despre care vorbeam. Discutam, acum cîtva timp, cu un american care venise aici cu o bursă de studii. Copiii lui îşi începuseră studiile la Şcoala Americană din Bucureşti. O şcoală internaţională pregăteşte un copil să fie internaţional. Probabil că e bine să creşti într-o cultură – română, albaneză, americană, nu contează. În momentul în care ai rădăcinile într-o cultură, îţi e mai uşor să faci legăturile cu alte culturi. A intra brusc într-un mediu internaţional îţi retează asemenea posibilităţi. Deschiderea către diversitate se face privind dinspre o anumită cultură. Dacă ai o bază – o limbă a ta, o literatură a ta –, devii mai apt pentru deschidere.