Dezvoltatorii
Noua limbă postrevoluţionară a adus cu sine conceptul de dezvoltator imobiliar. Un termen repede întrupat de un soi anume de individ. Numele de dezvoltator te poate duce cu gîndul la un tip care-şi dezvoltă muşchii, ceafa şi burta. Adeseori, realitatea îţi confirmă acest gînd. Şi dacă n-ai aflat încă, vei descoperi că dezvoltatorul nu e în nici un caz un simplu constructor care-ţi face o casă. Pentru că dezvoltatorul imobiliar a fost importat la pachet cu o altă mare descoperire pentru cei care au locuit zeci de ani la bloc. E ceea ce se cheamă ansamblu rezidenţial. Dezvoltatorul imobiliar este cel care – aşa cum scrie şi în Wikipedia (nu că asta ar avea rol de certificat) – realizează ansambluri rezidenţiale, adică are scopul de a „achiziţiona teren şi de a-i creşte valoarea prin construirea unor obiective.“ Mai clar, dezvoltatorul imobiliar este un întreprinzător care de obicei îşi cîştigă banii, oferind oamenilor case în ansambluri rezidenţiale. Nu vei cumpăra de la el o casă izolată, ci o casă într-un ansamblu, sau un teren pe o suprafaţă „parcelată“. Ansamblurile astea sînt de mai multe feluri, dar majoritatea celor de la noi sînt de un fel mai degrabă primitiv. Între un arhitect sau un inginer constructor şi un dezvoltator, de multe ori, diferenţa e ca aceea dintre un om de cultură şi un culturist.
Înainte de criză, amintiţii dezvoltatori au scos bani frumoşi din specularea dorinţei celor născuţi la bloc de a avea „o casă pe pămînt“. Le-au prezentat asemenea ansambluri de case noi, vopsite frumos, cu feronerii strălucitoare. Unii au dat mulţi bani ca să locuiască în asemenea cartiere, pe străzi unde maşinile abia încap, cu case avînd grădini minuscule, pereţi subţiri şi distanţe incredibil de mici între ele, dar invers proporţionale cu imposibilele distanţe faţă de primul magazin, şcoală, spital, poştă ş.a.m.d. De fapt, era vorba tot de un fel de blocuri, dar desfăşurate pe orizontală, amintind de nişte colonii muncitoreşti. Mulţi clienţi ai dezvoltatorilor au luat plasa asta, orbiţi de ideea că trebuie neapărat să evadeze din blocul comunist în care destinul istoric i-a ţinut închişi zeci de ani. Au nimerit în cîte un asemenea cartier, înghesuit şi îngrădit, spre a fi mai bine păzit. Ceea ce pe unii nici măcar nu i-a scutit, ulterior, de hoţi.
Trebuie spus şi că imobilele din asemenea ansambluri rezidenţiale – din care multe exemple sînt de găsit prin Pipera – nu au fost vreodată numite case. În ofertele dezvoltatorilor, ele au avut dintotdeauna statutul de vilă. Ca şi cum unui colonel i-ai zice „dom’ general“, ca să-i cîştigi bunăvoinţa. Doar că, în cazul caselor pomenite, gradul echivalent ar fi cam pe la plutonier.
E bine măcar cînd asemenea ansambluri sînt construite pe la marginea oraşelor, căci am văzut unele plasate complet aiurea, în plin cîmp, fără vreun copac pe o rază de kilometri. Sînt grupuri de case sau de mici bloculeţe standard, dintre care multe zac acum neterminate, din cauza crizei şi a prostiei, ca o mărturie de piatră a stupidităţii epocii. Unii oameni au dat banii şi nici n-au mai putut să se mute, fiindcă, între timp, dezvoltatorul a dat faliment şi a lăsat totul baltă. Nu mai vorbesc că dincolo de asta, „culturiştii“ imobiliari au continuat să construiască şi blocuri care se diferenţiază de cele din comunism doar prin autosugestie. Din acelea cu balcoane mărginite de vreo trei bare de inox, în care nu poţi să ieşi în halat fără riscuri. Culmea e că şi pentru acestea, într-o vreme, s-au găsit clienţi, deşi preţurile erau excesiv de mari.
De-a lungul timpului însă, unii dezvoltatori şi-au dezvoltat afacerea. Au început cu căsuţe mai mici, numite vile, dar au ajuns şi la ansambluri de vile, în adevăratul sens al cuvîntului. Am stat cîndva de vorbă cu un asemenea tip, care a ţinut morţiş să-mi arate casele lui. Un întreg cartier cu foarte multe vile enorme, aflat în plin cîmp, undeva unde n-ai prea avea motive să vrei să locuieşti. Dar, în sfîrşit, casele erau mari şi foarte scumpe. Înăuntru aveau toate instalaţiile, iar faianţa, gresia sau chiar marmura erau deja montate. Nici una nu era însă vîndută. L-am întrebat ce mă fac dacă nu-mi place culoarea faianţei din baie sau din bucătărie. „Cum să nu vă placă, ce, nu-i frumoasă?“ a reacţionat el, în vreme ce eu studiam muchiile din metal auriu, montate pe treptele de marmură neagră. „Poate că nu-mi place exact ce-ţi place dumitale.“ „Ah, domnule, sigur că da, dar nu vă faceţi probleme, îmi spuneţi ce culoare de faianţă preferaţi şi vă ofer casa cu respectiva faianţă, că doar nu le-am făcut pe toate în aceleaşi culori. Vă dau casa în funcţie de faianţă.“
Se spune că e nebun cine dă, nu cine cere, dar eu întotdeauna m-am întrebat unde e defectul mai mare: la cerere sau la ofertă?
