Tradiţii strămoşeşti

În două decenii şi ceva de profesiune universitară, am participat la cîteva zeci de aşa-numite „inspecţii pentru acordarea gradului I în învăţămînt“. Am colindat, practic, toate tîrgurile Moldovei şi trebuie să recunosc faptul că, peste tot, m-a impresionat natura esenţial bună a copiilor şi dăruirea (majorităţii) dascălilor lor. Cu un singur lucru nu am reuşit să mă acomodez, în aceste inspecţii: ospitalitatea supradimensionată a gazdelor, ospitalitate care, pentru naturile sensibile, poate induce o stare de angoasă. Dimineaţa, la 8, abia aterizat la şcoală, într-un loc frumos amenajat, te aşteaptă cafeluţe, ceaiuri şi sucuri din abundenţă, asortate cu sute de prăjiturele de diverse forme şi culori. Pot fi prezente şi anumite tipuri de sandvişuri, de la cele cu icre şi pateu, pînă la cele cu mezeluri fine şi brînzeturi. După prima oră, se revine în aceeaşi ospitalieră încăpere, unde mirosurile amestecate şi grele încep deja să producă o oarecare confuzie. Este intervalul pentru ceva mai consistent. Apar vinurile „cu origini controlate“, ţuiculiţele preparate de „tata-socru“ şi vişinatele „de casă“. La o astfel de desfăşurare de forţe bahice, un coleg – măcinat de o migrenă teribilă – a spus cu glas stins: „Aduceţi-mi, vă rog, un medicament bun, ca să rezist pînă la sfîrşit!“ Panicat, profesorul inspectat deschise un fişet discret, de unde răsări o sticlă cu scotch vechi, afumat, de colecţie limitată. Spuse solemn, arătîndu-i-l universitarului zdrobit de durere: „Domn’ profesor, iată medicamentul!“ Suferindul avu un vertij paroxistic şi, sprijinindu-se de colţul mesei, imploră cu glas patetic: „Un antinevralgic, oameni buni, vă implor! Atît vreau: un antinevralgic!“

Claponii fripţi, şniţelele şi chifteluţele cu susan constituie „gustarea de la ora 10“. Sărmăluţele aburinde sosesc după penultima oră, pentru ca, pe parcursul discuţiilor candidatului cu membrii comisiei, fiecare să poată ronţăi un cîrnăcior picant, o rulăduţă din organe de berbecuţ ori un ouţ umplut cu ficat de răţuşcă. Cine ia în serios dinamica alimentară a unei „vizite de gradul I“ riscă să intre în dezorientare chiar în punctul culminant al activităţii, mai precis, la vremea susţinerii tezei metodico-didactice a candidatului în faţa corpului profesoral din şcoală şi din oraş. Un preşedinte de comisie blajin şi timid, descins – pe la mijlocul anilor ’90 – într-un liceu moldav bine cotat, a trăit o experienţă de neuitat în acest sens. Omul (incapabil de refuzuri directe!) a acceptat, politicos, trataţiile abundente ale gazdelor şi – fatalitate! – la debutul exercitării funcţiei sale (conducerea şedinţei de susţinere publică a tezei), se ridică nesigur de pe scaun, la prezidiu, şi, dinaintea audienţei numeroase, rîgîi macabru, după care se prăbuşi la loc cu o privire nedumerit-bovină.

Un colegul mai în vîrstă – căruia îi vorbeam deunăzi despre aceste curiozităţi – zîmbi părinteşte, auzindu-mi lamentaţiile: „Asta-i nimic, dragul meu, în comparaţie cu ce se întîmpla la inspecţii înainte de 1989! Crede-mă, este, mai curînd, un pas semnificativ spre civilizaţie! Păi, ia ascultă aici nişte poveşti sălbatice, relatate de un bătrîn profesor, trecut prin multe bătălii! În anii ’80, cînd criza alimentară începuse să facă ravagii în România, universitarii se luptau pentru cît mai multe grade, sperînd să aducă, de prin tîrguleţe şi sate, cîte ceva de-ale gurii. Cadrele didactice inspectate ştiau chestiunea şi se dădeau de ceasul morţii să procure diverse bunătăţi pentru clipa vizitei înalţilor oaspeţi academici. Am senzaţia că, strînşi cu uşa, ar fi făcut rost şi de cotlete de rechin! Îi întrebau ei înşişi, în avans, pe profesorii-oaspeţi cam ce şi-ar fi dorit, pentru a merge la sigur. Cîndva, în preajma Paştelui, un preşedinte de comisie ceru ouă, fără să precizeze însă cantitatea ce i-ar fi fost necesară. Bietul candidat aranjă cu o fermă din regiune să-i aducă un camion întreg, temîndu-se să nu rişte cu un cofraj sau două. Aşadar, la plecare, încărcă Dacia 1300 a preşedintelui cu zeci de cartoane cu ouă – înghesuite pe banchetele din faţă şi din spate, în portbagaj şi deasupra caroseriei.“

„Colegul preşedintelui – continuă profesorul după o mică pauză –, coordonatorul lucrării de grad, mai exact, se uita, blocat, la automobil, întrucît, în mod evident, nu mai avea loc să intre. Preşedintele, privind cînd la el, cînd la ouă, spuse, într-un tîrziu, cu regret: «Mircică, n-am ce-ţi face! Iei pesonalul de ora 16 şi ne vedem mîine la Universitate!» Un alt universitar – fără maşină de data asta – a comandat sec doamnei inspectate nişte cărniţă de viţică. Familia rurală a tinerei se execută, sacrificînd viţelul cel gras şi, ca atare, la întoarcere, universitarul tîra, extenuat, pe culoarele trenului spre casă, cadavrul animalier sîngeriu, stîrnind ororarea călătorilor, dar, totodată, şi foamea lor structurală, întreţinută magistral de regimul comunist. Nimeni nu mai ştie dacă profesorul a ajuns cu viţelul întreg acasă sau dacă nu a fost consumat el însuşi, canibalic, de stacojiii pasageri. Altul a venit, de la grad, călare pe un cal – apropo de fantoma fripturicilor cabaline, care bîntuie astăzi Europa! Unul a căzut între două butoaie dintr-o cramă sătească şi nu a mai putut fi urnit de-acolo vreme de două săptămîni! Un altul a băut uleiul din candela de pe peretele bunicii profesoarei inspectate şi...“ „Domn’ profesor – am strigat oripilat – opriţi-vă, recunosc: lumea căreia îi aparţin eu este o culme a civilizaţiei!“ „Păi, vezi, băiatule, aşa te vreau! Să apreciezi ce ţi s-a dat! Alţii n-au avut, poate, norocul tău. Şi, într-o nouă ordine de idei, ia zi, cînd mai ai inspecţii anul ăsta? N-ai putea să mă iei şi pe mine preşedinte?“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.