"Economia a ajuns un obiect fetiş"

- interviu cu Tomás Sedlácek -

Unul dintre cei mai talentaţi economişti ai momentului, Tomás Sedlácek consideră că ştiinţele economice ar trebui să fie umanizate. Lucrarea sa de succes internaţional – Economia binelui şi a răului (apărută în traducere românească la Editura Publica, în 2012) a fost lansată recent şi în Franţa, ocazie cu care Presseurop i-a solicitat un interviu.

În cartea Economia binelui şi a răului, susţineţi că limitările economiei – şi anume definirea acesteia ca o ştiinţă exactă, bazată pe formule matematice – ar trebui să fie lărgite pentru a putea lua în calcul filozofia, religia şi artele. Ce aduce nou acest concept şi la ce anume se referă titlul?

Oamenii au tendinţa să separe gîndirea tehnică de problemele sufletului. Pe de altă parte, una dintre caracteristicile de bază ale economiei este aceea de a fi cît mai dificilă posibil; ceea ce încerc eu să arăt este că, dacă separi trupul de suflet, nici unul, nici celălalt nu mai au nici un sens. Noi, economiştii, ne punem cîteva întrebări clasice, cum ar fi: merge economia, este ea eficientă? Ceea ce ar trebui să ne întrebăm este, însă, care este scopul economiei.

Şi care ar fi scopul economiei, atunci?

Ideea principală este aceea de a îmbina economia cu alte discipline. Biblia îşi pierde din semnificaţie cînd este interpretată exclusiv din punct de vedere spiritual. La fel, economia îşi pierde din semnificaţie dacă este privită doar din punct de vedere tehnic. Acesta este mesajul pe care încerc să-l transmit prin cartea mea: să încercăm să vorbim despre sufletul economiei şi să-l scoatem în evidenţă. Dacă dorim ca economia să fie corectă, atunci ar trebui să o privim diferit. Dacă tot ce dorim este ca economia să ne aducă bunăstare, cum credeţi că este posibil? Dacă lăsăm totul pe mîna invizibilă a tranzacţiilor comerciale, atunci piaţa va fi cea care ne va conduce. Îmi place să numesc acest lucru o „orchestră fără dirijor“: dacă nu poate fi dirijată, atunci ne va dirija ea pe noi.

Credeţi că ar trebui reintrodusă etica în economie?

S-a vorbit destul de mult despre necesitatea de a include etica şi umanitatea în principiile economice. Sînt de acord cu acest lucru, dar ştiinţele economice îşi au propria etică, care impune următoarele: să fii eficient, raţional şi să nu fii emotiv; este acceptabil să fii egoist şi este admisibil ca naţiunile să îşi urmărească propriul interes. Orice sistem îşi are propriile reguli. Recent, am citit o poveste despre Sodoma şi Gomora. Pe scurt, ideea de etică din povestire se rezumă la faptul că nu trebuie să ajuţi pe oricine. Este povestea a două fete care oferă pîine unui cerşetor flămînd. Ele au fost crunt pedepsite cînd oamenii au aflat că au încălcat legile de etică din Sodoma şi Gomora: una a fost arsă de vie, iar cealaltă – atîrnată de zidurile cetăţii, unsă cu miere şi lăsată să fie mîncată de vie de viespi. Nazismul a avut propriile legi etice, la fel şi comunismul, şi la fel le are şi economia. În concluzie, dacă nu sîntem mulţumiţi de etica timpului prezent, atunci ar trebui să o schimbăm.

Poate fi economia comparată cu un cult religios care impune un echilibru între materialitate şi spiritualitate?

Ştiinţele economice în sine au devenit un fel de religie. Ne spun ce să facem, cum să raţionăm, cine sîntem, cum să găsim înţelepciune în viaţa noastră, cum să interacţionăm unii cu alţii, care sînt principiile care îi unesc pe membrii unei societăţi. Am putea spune că, într-un fel, economia are nişte caracteristici religioase. Dacă este să scoatem matematica din economie, rămînem cu moralitate pură.

În Economia binelui şi a răului, susţineţi că societatea noastră a devenit obsedată de ideea creşterii economice. Sînteţi împotriva progresului?

Nu sînt împotriva creşterii şi a progresului. Problema este că am ajuns să fetişizăm aceste noţiuni. Am apelat la exemple de indivizi din diferite pături sociale, cu diferite nivele culturale şi de educaţie, pentru a arăta că fetişizarea este nocivă pentru oricine şi că se întoarce împotriva ta, distrugîndu-te. Poate fi vorba despre etică, economie, religie sau chiar despre persoana iubită. Dacă îţi idolatrizezi dragostea, te poate înnebuni. Aceasta este ceea ce eu am denumit „inversiunea subiect-obiect“. Omul creează ceva ce se presupune că ar trebui să fie docil şi folositor, apoi ceva se întîmplă în relaţia subiect-obiect şi acel om sfîrşeşte prin a fi el cel controlat şi folosit. Am găsit în literatură multe exemple, începînd cu Golem şi pînă la Lampa lui Aladin sau Stăpînul inelelor. Sînt ferm convins că, la începuturile sale, sistemul – să-l numim democraţia pieţei – a fost un teren foarte fertil pentru dezvoltare. În timp, ceva s-a inversat şi acest sistem a devenit o condiţie sine qua non a democraţiei pieţei. Ar trebui să fim recunoscători cînd creşterea economică este posibilă, dar, în acelaşi timp, ar trebui să fim capabili să supravieţuim în caz de stagnare a economiei. Criza apare doar în momentul în care credem că, fără o creştere economică, civilizaţia se va prăbuşi. Nu poate exista, însă, creştere în permanenţă. Sînt ani în care putem inventa lucruri extraordinare, în timp ce în alţi ani poate că nu inventăm nimic. În anumiţi ani putem avea o creştere semnificativă a PIB, în timp ce în alţi ani stagnăm sau avem rezultate negative.

Se poate identifica ceva pozitiv în criza actuală?

Carl Jung a spus că orice se poate schimba pe dinafară în momente de criză, mai puţin natura umană. Aceasta nu este o criză a Europei, ci o criză a Vestului. America, Japonia şi Europa, fiecare în parte, încearcă să trateze criza în termeni proprii. Cel mai important lucru este, însă, să vorbim despre criză. Chiar şi locuitorii unui sătuc uitat din munţi vorbesc despre Europa în acest moment. Îi luăm în derîdere pe americani că sînt aşa de mîndri de ceea ce au realizat. În Europa, noi nu sîntem mîndri de ceea ce am realizat. Criza a forţat Europa să se integreze mai repede decît se aştepta. Dacă acum zece ani, cineva ar fi pomenit despre comuniune fiscală, ar fi fost o blasfemie curată. Faptul că în prezent ne ajutăm unii pe alţii este fără precedent. De aceea, cred că Europa va ieşi din această criză, mai bună şi mai puternică. În trecut, jumătate din Europa lipsea. Eu văd criza ca pe o oportunitate a Europei de a se autopropulsa.

Ce părere aveţi despre atitudinea euroscepticilor referitoare la Europa şi la moneda euro?

Comparînd situaţia cu cea a anilor 1920-1930, nu cred că reprezintă un pericol semnificativ.

Ce credeţi despre politicile europene de austeritate, care au fost implementate încă de la începutul crizei?

Am putea compara situaţia noastră cu cea din America, ţară care se comportă la fel ca înainte de criză, dar adăugînd mai multe tensiuni fiscale, nivele în creştere ale deficitului şi tipărind bani. Aici, în Europa, încercăm să facem faţă situaţiei altfel. Noi ştim că am devenit dependenţi de deficit şi de aceea avem nevoie să trecem printr-o perioadă dureroasă de detoxifiere. Dacă nu am face acest lucru, economia ne-ar ucide. Trebuie să fim competitivi din cauza Chinei şi a altor pieţe care se impun pe plan mondial. Este, însă, adevărat că sîntem forţaţi la austeritate în cel mai inoportun moment. Anul trecut, la Forumul de la Davos, subiectul principal al discuţiilor l-a constituit marea transformare, crearea de noi modele. Niciodată nu te întrebi cine eşti cu adevărat, pînă în momentul cînd ai probleme.

Cum explicaţi faptul că unii politicieni germani refuză să plătească pentru datoriile grecilor şi ale portughezilor, şi să impună austeritatea?

Marea controversă este dacă Grecia reprezintă o piaţă comercială sau este un membru al familiei. Dacă cineva din familie îşi rupe piciorul, fugi şi îl ajuţi, dar dacă brutarul tău îşi rupe piciorul – te duci la altul. Fără resentimente, nu te interesează brutarul, ci să cumperi o pîine. În America, nu au nici o problemă cu asta, au făcut transferuri între state de sute de ani, dar nu este atît de vizibil, pentru că America este o federaţie. În Franţa, se face la fel, regiunile mai puternice ajută regiunile sărace. La fel se procedează şi în Republica Cehă. Ar trebui să ne întrebăm cine ne este vecin, doar Franţa, sau şi Grecia?

Ştim că situaţiile de criză oferă oportunitatea de a regîndi modelele economice. Ce sfat aţi da conducătorilor europeni referitor la ce ar trebui evitat pentru a nu-şi conduce ţările într-un deficit şi mai adînc?

Cu cîteva generaţii în urmă, politicienii europeni aveau două mîini pentru a putea influenţa economia – una pentru a dirija politica monetară, iar cealaltă pentru a controla politica fiscală. Spus mai pe şleau, politica monetară este monopolul fiecărui guvern de a tipări bani, în timp ce politica fiscală este monopolul guvernului de a crea datorii. În zilele noastre, politicienii nu mai pot controla politica monetară. Ei nu mai pot tipări bani. Au rămas cu o singură mînă, prin care doar pot crea datorii oricît de mari doresc şi nimic nu îi poate opri. Presiunea creată de Uniunea Europeană şi pieţele ei nu este suficientă. Piaţa reacţionează destul de tîrziu şi slab, iar obiectivul european asupra căruia noi am convenit ca federaţie – acela că deficitul fiecărei naţiuni a Europei să nu depăşească 3% din PIB – s-a dovedit a nu fi suficient în reducerea deficitului. Acesta este motivul pentru care Europa nu are o problemă cu inflaţia şi, de aceea, noi încercăm să rezolvăm situaţia cu o singură mînă, creînd datorii. Subiectul de dezbatere care apare astăzi este dacă ar trebui să eliberăm ambele mîini sau să o legăm şi pe a doua. Eu consider că amestecul guvernului ar trebui să fie minimal şi că guvernele ar trebui să renunţe la controlul nivelului de deficit.

Cu ce mit sau ecranizare aţi compara situaţia curentă a Europei?

Cu Stăpînul inelelor. Spiriduşii şi piticii se urăsc unii pe alţii, în timp ce hobbiţii se ajută unii pe alţii şi sînt uniţi, trecînd peste momentele dificile. Cînd totul era în regulă, nimeni nu a fost interesat de Europa. Ni se părea firesc să beneficiem de pace şi comerţ. Ideea de Uniune Europeană a pornit de la dorinţa de a face schimburi comerciale, şi nu război. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul fetişizării ideii de stat naţional. Putem vedea Uniunea Europeană ca fiind un antidot al acelei fetişizări. Ceea ce am făcut a fost o mişcare ingenioasă, aceea de a schimba creşterea geografică a unei naţiuni cu propria creştere economică. Noi nu ne gîndim, însă, la PIB-ul Europei, dar ne gîndim, în schimb, la PIB-ul Franţei, comparat cu cel al Germaniei sau al Greciei. Nu este nici un dubiu că schimbarea creşterii geografice cu cea economică a fost o idee bună şi pozitivă. Acum, cînd am dobîndit o creştere economică, putem să o schimbăm pe o creştere în alte domenii, cum ar fi cultura, legăturile sociale sau alte domenii importante.

Interviu realizat de Martina BULÁKOVÁ şi Eric MAURICE pentru Presseurop.eu.

Copyright: Presseurop.eu

N.red.: Rubrica lui Mircea Vasilescu – „Oameni de treabă“ va fi reluată săptămîna viitoare.