Mileu

Există cuvinte emblematice, care au capacitatea de a evoca – nu doar prin sens, prin obiectul desemnat, ci şi prin forma lor lingvistică – o epocă, un spaţiu, o categorie socială. Din această categorie ar putea face parte şi mileu; de aceea, probabil, e greu ca forma în uz (etichetată ca fiind greşită) să fie pretutindeni înlocuită de cea recomandată de norme, milieu. Putem spera ca în cataloagele elegante de produse artizanale să se vorbească de milieuri; în acelaşi timp, evocarea unei vieţi tipice, desfăşurate în cadre tradiţionale, conformiste şi uniforme, ridicol sau emoţionant desuete, nu are cum să renunţe la mileu.

Memoria colectivă recentă asociază, tipic, mileul cu peştele – produs de serie din perioada comunistă, bibelou din sticlă plasat cu predilecţie pe televizor: „Vă mai aduceţi aminte cînd orice televizor era umbrit obligatoriu de un mileu alb şi apretat, pe care se mai afla o vază cu flori sau un bibelou în formă de peşte?“ (alexandrunegrea.ro). Valoarea emblematică a obiectului şi cea a termenului sînt exploatate de discursul ironic actual: „Fanii OTV au coborît mileul şi peştişorul în bernă după închiderea postului lor preferat“ (timesnewroman.ro); „S-au lansat peştişorii şi mileurile plate, concepute special pentru televizoarele cu ecran plat“ (ibidem); „Plasma ne-a adus în faţa unuia dintre cele mai mari impasuri din istoria noastră: cum punem mileu şi peşte pe ea?“ (tvdece.ro); „Voi investi într-o colecţie exclusivistă de mileuri pentru plasme. Mi se pare cea mai tare nişă de piaţă de la invenţia bibeloului peşte“ (ibidem). Gluma e folosită şi în scop publicitar, de o firmă care oferă aranjamente interioare moderne: „Erau vremuri cînd peştele de pe televizor era rege. Însă, de cînd televizorul a fost înlocuit de plasmă, spaţiul pentru mileu s-a micşorat. Şi atunci am apărut noi...“ (domicilio.ro). Un alt topos al ironiei vizează o plasare chiar mai ridicolă a obiectului: pe bordul automobilului – „Am bănuiala că... în maşină ai mileu pe bord“ (forum.softpedia.com); „Un mileu şi-un biban de sticlă ar da bine pe bordul ăla“ (daciaclub.ro).

Cele mai multe citate ironice preferă varianta mileu, specifică mediului social care a continuat să utilizeze intens obiectul; uneori, ironia recurge, totuşi, chiar la forma standard: „Măcar ei, care n-au trăit o viaţă lipiţi de televizorul cu milieu şi peşte de sticlă“ (hotnews.ro); „milieu de maşină“ (contrasens.com).

Cuvîntul a pătruns destul de tîrziu în dicţionarele noastre, deşi e foarte probabil să fi fost curent în viaţa cotidiană. A fost înregistrat de Dicţionarul limbii române (DLR), în volumul VI, Litera M (1965-1968), fără citate şi doar în forma milieu (cu indicaţia de pronunţare în hiat, li-eu, nejustificată şi corectată de DOOM 2005). Materialul pus la dispoziţie de biblioteca virtuală Dacoromanica ne oferă unele atestări mai vechi: de pildă, într-un inventar al mărfurilor trimise spre valorificare Vămii Bucureşti găsim „un tischleifer şi 6 milieuri din şiret de mătase“ (Monitorul oficial, 17 mai 1943).

Termenul românesc provine din franceză; e, însă, interesant că în dicţionarele franceze actuale (de exemplu, în Trésor de la langue française informatisé, TLFi), între sensurile lui milieu nu apare şi cel din română – „obiect din pînză (brodată) sau din dantelă, care se aşază (ca ornament) pe o mobilă“ (milieu, în DEX); echivalentul francez cu acest sens este napperon. Mai mult, nici măcar milieu de table („mijloc de masă“), formulă care stă la baza prescurtării, nu are, în dicţionarele franţuzeşti, semnificaţia lui milieu din română. Pentru milieu de table, TLFi înregistrează un alt înţeles: „piesă de veselă decorativă, în genere din argint sau porţelan, care se aşază la mijlocul unei mese.“ Supiere sau ceainice cu această denumire apăreau în presă şi în numeroase cataloage vechi (Mercure de France, 1726, Catalogue du riche mobilier, 1859), disponibile online; sintagma a fost preluată ca atare şi în alte limbi (The Art Journal Illustrated Catalogue, 1851). Imaginile actuale oferite de Internet (Google) pentru milieu de table prezintă, în majoritate zdrobitoare, aranjamente florale care se pun în mijlocul mesei.

Desigur că de la piesa de veselă s-a putut trece, prin metonimie, la obiectul de broderie de sub ea; cu atît mai mult cu cît în definiţia lui napperon intră nu doar ideea de ornament, ci şi aceea de protecţie: a mijlocului feţei de masă (sensul vechi) sau a unui obiect de mobilier. De altfel, echivalentul milieului românesc e, în italiană, centrino: un termen care trimite tot la plasarea unui mic şi graţios obiect textil în partea centrală a mesei.

Cu o evoluţie semantică ce s-a îndepărtat de cea din franceză, şi cu o formă simplificată de uzul popular, mileu a devenit un cuvînt oarecum lipsit de respectabilitate, dar folosit cu mare frecvenţă. Norma a aplicat criteriul etimologic, preferînd o formă mai apropiată de etimon; corect, dar suspectat de preţiozitate, milieu nu are aceeaşi capacitate de evocare a unui mediu şi a unei epoci.