(Tot despre) 15 ani de integrare europeană
Mă uit pe lista de documente, strategii şi planuri şi nu înţeleg. De ce i-or fi spus „Strategia privind Reducerea Părăsirii Timpurii a Şcolii“ şi nu „Strategia privind reducerea abandonului şcolar“? Umila mea opinie este că, la nivel instituţional, continuăm să traducem prea mult. Adaptăm prea puţin. Am rămas, la mai mult de 15 ani de la debutul relaţiilor tehnice cu Comisia Europeană, cu un reflex al lecţiilor făcute pentru a-l mulţumi pe dom’ profesor, nu pentru a învăţa, cu adevărat, ceva. Spre ţară şi spre cetăţeni, comunicăm că „aşa vrea Europa“ şi ne-am scos.
Rădăcinile situaţiunii ţin de istoria relaţiilor cu Uniunea, de meandrele construcţiilor politice interne şi de nivelul de maturitate al administraţiei. Din toate cîte puţin. După „vremea Puşcaş“ – care a durat patru ani şi în care s-a finalizat negocierea capitolelor din tratatul de aderare – a venit anunţul oficial: România va fi stat membru. Printr-o stranie coincidenţă, vestea a sosit într-un moment foarte tulbure, al unei tranziţii de putere: la Consiliul European de iarnă, din 2004, aveam un preşedinte în funcţie (Ion Iliescu), un preşedinte ales (Traian Băsescu) şi un prim-ministru care urma să părăsească puterea (Adrian Năstase). Ţara nu prea a băgat de seamă că i s-a anunţat aderarea. În ziua aceea fusese amnistiat Miron Cozma şi analiştii găsiseră alt motiv de despicat firu-n patru la televizor. Campania electorală a cîştigătorilor fusese axată mai degrabă pe „costurile aderării pentru că s-a negociat prost“, nu pe „profitul aderării“. Cu atît mai surprinzătoare a fost oferta preşedintelui ales, Traian Băsescu: Vasile Puşcaş să rămînă responsabil cu trebile europene. Atunci, s-a ratat o rarisimă şansă de continuitate în preaîncercata administraţie autohtonă. Oferta (sinceră au ba) a fost preluată de malaxorul politic şi refuzată.
Au urmat ani mai degrabă dificili pentru tehnicienii „din sistem“ (cum le place să se numească). Ene Dinga a fost una dintre cele mai triste figuri de ministru al Integrării. În loc de aprecieri pentru munca de patru ani, a adus echipei de negociere suspiciuni (de trădare politică) şi închiderea birourilor la ora 17. Apoi, de la aderarea din 2007 şi pînă azi, au urmat tot felul de variante instituţionale. Structura de reprezentare a fost cînd minister, cînd departament în subordinea prim-ministrului. În funcţie de personalitatea pusă în frunte şi de voinţa politică a premierilor, responsabilii cu integrarea au fost (ceva) mai puternici sau pur şi simplu decorativi. Ministerele „de linie“ erau mai active sau total dezinteresate, după criterii imposibil de analizat cu obiectivitate. În timp, am rămas cu doar două teme ceva mai prezente în spaţiul public: MCV-ul şi absorbţia fondurilor structurale. Pe ici, pe acolo, ceva agricultură, mai ales la momente fierbinţi, de genul recentei crize a cărnii de cal.
De curînd, Guvernul a căpătat un Minister dedicat Fondurilor şi a transferat politicile europene către un departament al Ministerului de Externe. După mine, este şi bine, şi rău. Este bine că, la umbrela unui minister ceva mai coerent (cel de Externe), putem trage speranţa unei dorite continuităţi a poziţiilor de negociere din Consiliu sau din Comisie. Pe de altă parte, este rău că aceleaşi te miri care strategii comunitare sînt tratate ca parte a politicii externe. Ele, de fapt, ar trebui să aparţină exclusiv politicii interne.
Cît priveşte succesul pe viitor al actualului Minister al Fondurilor Europene, nu pot fi nici optimist, nici pesimist. Totul depinde de tăria argumentelor pe care le va aduce ministrul Teodorovici (cu vechime şi experienţă „în sistem“), dar şi de interesul politic pe care îl poate zări premierul Ponta cînd vine vorba de UE.
După 15 ani de integrare europeană, ar fi cazul să trecem de la traducere şi atît, la traducere şi adaptare. Cred că folosirea limbii române corecte în jargonul administrativ ar fi un (prim) semn că înţelegem ce se scrie la Bruxelles şi că pricepem ce o fi în folosul nostru şi ce nu, în momentul în care adoptăm o Lege, o Strategie, un Plan de Dezvoltare (Ca un Semn al Condiţionalităţilor Ex-Ante, evident).
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
