Violenţă civilizată

Într-un interviu din 1974, ca şi în lucrările sale despre evoluţia civilizaţiei, Norbert Elias vorbeşte, cu un optimism moderat, dar tenace, despre „progresele“ societăţii omeneşti în materie de agresivitate şi violenţă. „Figura“ de contrast este, evident, Evul Mediu, o lume a cavalerilor, aşadar a războinicilor, ale căror ocupaţii curente erau legate de mînuirea armelor: lupte, expediţii de pradă, vînători (de animale sau oameni). Conflictele se aprindeau repede şi se soluţionau prompt: cu cuţitul, cu sabia, cu lancea. Faţă de acest univers, pe care azi abia dacă ni-l mai putem închipui, lumea de azi e o lume pacificată: agresivitatea este ţinută sub control prin riguroase norme sociale şi juridice, prin educaţie, printr-o întreagă ideologie anti-violenţă. Norbert Elias admite, e drept, că progresele tehnologice ale modernităţii fac posibile efecte ale războiului incomparabil mai ample şi mai nimicitoare decît cele ale războaielor tradiţionale. Dar asta nu se întîmplă toată ziua, chiar dacă, în subterana civilizaţiei noastre, pregătirea pentru un eventual conflict este constantă.

Există, totuşi, chipuri contemporane ale violenţei, pe care Evul Mediu nu le putea anticipa şi care, din perspectivă medievală, sînt de o perversitate spectaculoasă, de natură să complice pînă la inexplicabil definiţia termenului „progres“.

Asasinatul în masă de la 11 septembrie 2001, omuciderea multiplă organizată de norvegianul Breivik în 2011 şi isprava sîngeroasă a cecenilor de la Boston nu intră în „canoanele“ violenţei medievale. Moravurile cavalereşti presupuneau, măcar, „virtutea“ conflictului direct şi deschis. Victima şi călăul stăteau faţă-n faţă, afacerea se regla tranşant, sîngele putea să curgă de ambele părţi. Acum, victima e neprevenită, anonimă din punctul de vedere al agresorului şi fundamental nevinovată. Criminalul de azi nu ucide oameni vii, ci categorii stigmatizate global: europeni, creştini, americani „liberali“ etc. Moartea nu e rezultatul unei confruntări explicite; nu are profil individual şi nici justificări circumstanţiale. E produsul unei isterii abstracte, al unei „idei“ născute nu prin raţionament, ci prin intoxicaţie doctrinară şi îndîrjire fanatică. „Duşmanul“ nu ştie, sau află prea tîrziu, că are un statut de duşman. Căsăpire colectivă exista şi în Evul Mediu. Dar ea avea, potrivit documentelor, fie motivaţia penalizării adversarului, fie pe aceea, barbară fireşte, a cuceririi de teritorii, dacă nu chiar a plăcerii de a jefui şi tortura. Dar în ce măsură putem numi „progres“ trecerea de la brutalitatea primară, a animalităţii ucigaşe, la premeditarea „lucidă“ a unei pedepse „principiale“, ale cărei victime n-au nici o şansă? O noutate în peisajul civilizaţiei contemporane este şi asasinatul pe bază de „amoc“. Cutare băieţel frustrat din cutare şcoală americană pune mîna pe puşcă şi o descarcă în jumătate dintre colegii săi. Sau cutare ins aflat pe un pod, deasupra unei autostrăzi, trage la întîmplare în toate maşinile care îi trec pe sub ochi. Nu e vorba, strict, de patologie, nu e vorba de o nevroză scăpată de sub control. E vorba de apariţia, pe panoplia imaginarului individual, a unei „posibilităţi“ care merită testată: posibilitatea de a folosi glonţul, de a ieşi în evidenţă, de a afişa o specie de „maturitate“, de „originalitate“, sau de „curaj“ care să-i surprindă pe cei din jur. Moartea nu e, ca în vechime, o realitate crudă, riscantă, sîngeroasă, cu miros de cadavru, ci o nălucă, o fantasmă privată, un joc, o reverie. Un subprodus al „civilizaţiei“…

O diferenţă semnificativă este şi aceea dintre uciderea inamicului „ochi în ochi“, asumarea de aproape a imolării lui, şi uciderea „mecanizată“, de la mii de kilometri distanţă, pe care o face posibilă tehnologia de ultimă oră: ucizi cu ochelarii pe nas, după complicate calcule pe computer, şi loveşti prin apăsare pe buton.

În sfîrşit, marea noutate adusă pe lume de progres este informaţia. În viaţa cotidiană, ţările civilizate au, într-adevăr, privilegiul de a nu mai întîlni, la fiecare pas, violenţa. Nu în mod direct. Dar o întîlnesc, în cantităţi enorme, în paginile ziarelor, pe ecranele televizoarelor, pe reţelele de Internet. Prin viteza cu care circulă ştirile şi prin abundenţa detaliilor lor, cruzimea este, astăzi, o prezenţă infinit mai acută, mai insidioasă, mai colorată decît putea fi în cîte un sat uitat de lume din Evul Mediu. Cu rezultatul că e, prin supralicitare, mai „banală“. Violenţa ca subiect de tacla, ca „entertainment“, ca „breaking news“ e, poate, mai puţin „dureroasă“, dar, tocmai de aceea, mai la îndemînă. „Progresul“ a luat-o de pe cîmpul de luptă sau de la mesele nărăvaşe ale marilor petreceri cavalereşti şi ne-a adus-o, odată cu ziarele, în sufragerie.