Drumul către limite
Cam prea frecvent auzim de foşti mari sportivi care mor relativ tineri (Dan Stuparu e, poate, cel mai recent exemplu). Să tragem concluzia că sportul de performanţă dăunează (grav) sănătăţii?
Depinde ce mai înţelegem prin sport – tindem să avem o concepţie anacronică. Sportul din prezent mai seamănă cu cel de la înfiinţare în proporţia în care agricultura de tip Monsanto ar mai avea ceva de-a face cu cea sumeriană. Cînd sportivul devine un soi de cosmonaut, supus testelor de tip cobai şi aruncat în condiţii extreme, există riscuri.
Nu ştiu dacă are vreo legătură cu sensei Stuparu, care mi se pare un caz aparte. Dar drumul către limite e periculos întotdeauna. Vestitorul de la Maraton e primul despre care avem ştiinţa că a decedat din cauza dopajului – în cazul lui, unul emoţional. Un ciclist italian a murit la dentist. Uite-aşa, a venit, a dat bună ziua, s-a aşezat pe scaun şi a murit. Profesia asta te duce pe muchie de cuţit, cei care intră în chimia organismului de performanţă găsesc modificări înspăimîntătoare. De curînd, s-a aflat ca Didier Deschamps, selecţionerul Franţei la fotbal, avea nivelul de hematocrit (procent de globule roşii) de 51,9% cînd era jucător. Dumneata, da, dumneata, cel care citeşti rîndurile astea, ai undeva între 39 şi 43%. Pentru nelămuriri, întrebaţi inima, care trebuia, în cazul lui Didier, să pompeze marmeladă pe conducte. Deschamps a cîştigat titlul mondial şi european. Trăieşte. Trăieşte bine. Nu toţi au avut şansa lui.
