Există în continuare o mare densitate de talente native...

Publicat în Dilema Veche nr. 482 din 9-15 mai 2013
Există în continuare o mare densitate de talente native    jpeg

- interviu cu Radu GOLOGAN -

La început, am crezut că vorbesc eu prea rar. Apoi, mi-am dat seama că profesorul Radu Gologan intuieşte încotro „bat“, cînd încă n-am ajuns nici la jumătatea întrebării. Vorbeşte pe un ton cald, zîmbeşte tot timpul, foloseşte cuvîntul „copii“ în momentul în care se referă la elevi şi studenţi. Este profesor la Politehnica bucureşteană, la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, iar de ani buni coordonează lotul olimpic internaţional de matematică (despre care toată presa scrie o dată pe an, cînd se întorc copiii cu medalii). Apare rar în public, dar întotdeauna are de spus ceva substanţial şi ferm.

Spuneaţi, într-un interviu mai vechi, că vă place meseria de profesor pentru că, în sala de curs, citiţi lumina inteligenţei în ochii studenţilor. Cum se întîmplă, „concret“?

Asta îmi place întotdeauna să povestesc. Să vă dau un exemplu. Te uiţi la un show politic în care apar tot felul de figuri – şi oameni inteligenţi, dar şi oameni care nu au nimic de comunicat din punct de vedere intelectual. La aceştia din urmă se vede pe încleştarea chipului lor că nu radiază nimic. Or, cînd te duci la primul curs, în octombrie, cu copiii de la Facultatea de Calculatoare, anul I – care vin acolo cu nişte speranţe, cu bucuria că se află într-un grup de elită –, cînd intri în sală şi le vezi ochii, se face lumină. Sau cînd, încercînd să povesteşti ceva care nu face parte din curs (o aplicaţie, vreun exemplu din viaţă), îi vezi efectiv cum se bucură că aud aşa ceva, parcă ar vrea să vină la tine să te mîngîie şi să-ţi spună „domn’ profesor, ce frumos ne-aţi explicat“... E măgulitor şi plăcut să simţi asta. Din păcate, ei reprezintă un segment mic al societăţii. Important, desigur, dar mic. Mi se mai întîmplă, însă, şi în alte medii. De exemplu, cînd stau de vorbă cu prieteni cultivaţi, care au trecut cu folos prin şcoală, care au o concepţie corectă despre viaţă şi se încinge o discuţie cu ei, şi vezi că şi ei zîmbesc la fel, au aceeaşi lumină.

Spuneţi că studenţii dumneavoastră se bucură cînd le explicaţi frumos. Dar, în percepţia comună, matematica e asociată cu răceala cifrelor, nu cu frumuseţea şi cu bucuria...

Copiii care vin la Facultatea de Calculatoare sînt dintre cei cărora matematica nu li s-a părut rigidă. Sau au încercat să şi-o apropie. Cu timpul, ca matematician şi, mai ales, ca profesor – şi am observat asta şi la profesorii mei în vîrstă –, am realizat că matematica are nevoie de o umanizare cînd e comunicată. Din păcate, profesorul tînăr nu-şi dă seama întotdeauna de asta. Generaţia mea a fost una „bourbakistă“, am fost influenţaţi foarte mult de formalismul riguros al şcolii Bourbaki, care a fost nociv pentru învăţămînt, pentru că nu te ducea la reprezentarea intuitivă a noţiunilor. Părerea mea este că matematica poate fi făcută foarte umană şi foarte atractivă, chiar pentru oameni care nu au acest talent – căci, la urma urmei, asta înseamnă matematica, să ai un talent de a-ţi reprezenta intuitiv noţiunile, să vezi în spaţiu şi, cînd ai de-a face cu o noţiune rigidă, întotdeauna s-o legi de ceva. Din păcate, secole de-a rîndul, matematica a fost predată rigid, mai ales în epoca revoluţiei industriale, cînd, în învăţămînt, de la faza în care educaţia logicului era făcută prin filozofie, prin logică, prin artele liberale de odinioară, s-a trecut spre matematică. De ce? Pentru că se făcea acelaşi lucru – se construiau nişte silogisme logice bune, dar aveai avantajul că se puteau şi aplica. Aşa că oamenii deveneau „tehnicieni“. Şi nu mai exista grija de a forma şi imagini, şi intuiţii, ci doar grija pentru formalism.

Dvs. plasaţi matematica într-un context cultural mai larg...

Aici sînt influenţat de profesorul Solomon Marcus. La fel ca dumnealui, şi eu am susţinut întotdeauna că ştiinţa face parte din cultură. Nu numai pentru că este un produs al inteligenţei şi al gîndirii, dar şi pentru că are aceeaşi valenţă: ştiinţa, dacă e făcută pentru scopuri înalte, are aceeaşi menire ca literatura. O teoremă de matematică este echivalentul unei poezii superbe. Ar trebui să existe o comunicare mai bună între cultura umanistă şi cultura ştiinţifică. Solomon Marcus e foarte exact cînd spune aceste lucruri şi are o teorie foarte bine închegată. De curînd, a publicat pe HotNews un fel de manifest despre felul în care este înţeleasă cercetarea. Sînt perfect de acord cu dumnealui, face o observaţie extrem de pertinentă: nu există „ştiinţă abstractă“ şi „ştiinţă aplicată“, există doar ştiinţă bună. Nu ai dreptul să spui – aşa cum e tendinţa în lumea actuală – „să dăm mai mulţi bani pentru cercetarea aplicată“. De unde ştii că o cercetare despre care azi spui că „nu e aplicată“ nu îţi va da, mîine, răspunsul la o chestiune practică imediată?

Sînteţi un profesor popular? Am găsit pe diverse site-uri, sub interviurile şi articolele dvs., zeci şi sute de comentarii în care foştii studenţi îşi amintesc cu plăcere de cursurile dvs.

Îmi cade foarte bine cînd aud asemenea comentarii. E adevărat, a fi profesor, a te afla în faţa elevilor şi a studenţilor înseamnă şi puţin teatru: există o regie, există o „interpretare“. E ca în spectacolele moderne, unde piesa se inventează pe loc, în funcţie de felul cum reacţionează sala. Aşa am învăţat să fac meseria de profesor. Sigur că am o temă dată, dar adesea ies din ea. Am citit, de curînd, că aşa făcea şi Dan Barbilian (Ion Barbu) – care, altminteri, era un profesor destul de scîrbos, a avut multe discuţii neplăcute cu studenţii: se ducea la curs extrem de bine pregătit, dar, la un moment dat, dădea notiţele la o parte şi spunea „mai bine fac cum simt eu“. Şi cursul îi ieşea mult mai bine. Cînd eşti liber şi vezi cum reacţionează sala e mai bine. La matematică e mai dificil, pentru că studenţii sînt învăţaţi din liceu cu un program destul de arid: lecţia cutare, problemele cutare.

Matematica e unul dintre subiectele de mîndrie naţională: din cînd în cînd, lumea românească îşi aminteşte de olimpicii internaţionali şi de mulţimea de matematicieni prestigioşi răspîndiţi prin lume...

Există o tradiţie mare în matematică, în toată această parte a Europei, nu numai în România – iar în sistemul comunist matematica era, practic, singura ştiinţă privilegiată, pentru că n-avea cine să se atingă de ea: nu se spunea la congresele partidului ce n-ai voie să spui la matematică... Deşi, existau restricţii „ideologice“: la un congres dinainte de 1989, la care participau şi străini, era plin de securişti care ne tot întrebau ce am discutat şi ne avertizau să fim atenţi „să nu ne fure străinii teoremele“. Ce să fure? Să fim serioşi. Şi în ziua de azi persistă acest soi de naţionalism, care ar trebui poate dezbătut cîndva... Dar partea interesantă este că matematica de cercetare a României este extraordinară. Am mai povestit asta, o ştiu de la directorul Institutului de Matematică: prin anii ’90, la un congres internaţional, un matematician chinez l-a întrebat pe directorul nostru ce populaţie are România, iar cînd a aflat că sîntem 20 de milioane, a spus: „Eu credeam că 200 de milioane, la cîţi matematicieni buni aveţi.“ Cam ăsta e raportul: avem o matematică de 10 ori mai bună decît ar trebui să avem. Şi mă refer inclusiv la matematicienii rămaşi în România, nu doar la cei plecaţi. Şi apar mereu tineri extraordinari...

Cum se explică asta?

În primul rînd, prin şcoală şi prin tradiţie. Şi – deşi multă vreme m-am străduit să fiu moderat în afirmaţii „patriotice“ – există, totuşi, o genă, stimulată de-a lungul timpului de vicisitudini, şi care a format obişnuinţa de a raţiona repede şi bine. Uneori glumesc spunînd că, în momentul în care veneau năvălitorii, cel care găsea drumul cel mai scurt spre codru scăpa. Or, găsirea drumului celui mai scurt presupune un pic de geometrie...

Dar discursul nostru „patriotic“ nu e un pic fals? În definitiv, performanţa e, în primul rînd, meritul individual al fiecăruia...

Da, şi al unei Şcoli de matematică făcute tîrziu, dar bine, de către Spiru Haret. Sau al acestei revistuţe numite Gazeta matematică, pe care au iniţiat-o nişte absolvenţi ai Şcolii de Drumuri şi Poduri: puşi supraveghetori la un examen de admitere, şi-au dat seama că elevii nu ştiu matematică. Şi au înfiinţat revista, apărută chiar în ziua cînd s-a inaugurat Podul de la Cernavodă (pus acum pe sigla Societăţii de Ştiinţe Matematice). Există şi talente native. Cînd eram eu copil, la Bran, erau oameni cu puţină instrucţie, dar care aveau o judecată foarte bună şi făceau în minte calcule pe care noi, în prezent, le facem greu, pe hîrtie. Există, în continuare, o mare densitate de talente native pe care nu o găseşti pe toate meridianele – nu ştiu de ce...

Cînd a început istoria dvs. cu lotul de olimpici internaţionali?

A început dintotdeauna, pentru că eu însumi am fost olimpic. În clasa a IX-a, am participat la o tabără internaţională de matematică la Bran. Cînd i-am văzut pe olimpicii internaţionali, mi-am zis că trebuie să mă apuc şi eu serios de treabă. Şi în vara aceea „am tras tare“, de unul singur. (Sigur, avînd avantajul că mama era profesoară de matematică, deci aveam ce-mi trebuie în casă şi pe cine să întreb.) Aşa am început. Student fiind, m-am ocupat de elevii olimpici. Apoi, ca profesor la un liceu industrial, am propus – împreună cu alţi colegi – un cerc de matematică pe Capitală, de unde au ieşit mai mulţi matematicieni foarte buni. Într-o vreme, am dat meditaţii; dar cînd meditam un olimpic, nu puteam să-i cer bani – căci o meditaţie cu un olimpic poate dura de la 5 minute la 5 ore, în funcţie de ce-i dai de făcut, şi e o plăcere să pregăteşti un elev pentru performanţă. Am rămas tot timpul apropiat de olimpici. Totul a culminat în 1999, cînd România a organizat Olimpiada Internaţională de Matematică şi se căuta cineva care să ştie ce înseamnă olimpiada internaţională, să se priceapă un pic la calculator, să aibă nişte abilităţi de organizator (ceea ce, printre matematicieni, se găseşte mai greu). Aşa că am fost secretarul olimpiadei organizate la Bucureşti. După aceea, a mers cumva de la sine – am fost numit coordonatorul lotului olimpic. Aşteptam asta de cînd eram copil. O fetiţă, fostă olimpică, actualmente doctorandă la Harvard (provenită dintr-un sat din Oltenia, dintr-o familie modestă), mi-a spus, cînd era prin clasa a XI-a: „De cînd eram mică, mi-am dorit să ajung ca dumneavoastră.“ Acum vrea să se întoarcă în România, să facă politică şi să se ocupe de olimpici.

Ce credeţi că este – pentru noi, cei „din afară“ – cel mai interesant în lucrul cu olimpicii?

Primul lucru este extraordinara lor inteligenţă. Sînt copii care se antrenează datorită unei plăceri mari pe care au întîlnit-o la un moment dat. Plăcerea porneşte pe la 12-13 ani, din nevoia de a concura cu cineva. E o prelungire a jocului. Cînd observă că mai sînt cîţiva copii asemănători, fiecare vrea să-l depăşească. Şi atunci, competiţia devine puternică, iar noi, ca dascăli, mai avem foarte puţine de făcut: le dăm nişte direcţii, le procurăm nişte materiale. Ei învaţă mult mai bine unii de la alţii, iar acum trăim epoca Internetului... Cred că, dacă am face o competiţie între o echipă de elevi şi o echipă de profesori, copiii ne-ar usca la rezolvarea problemelor. Noi, profesorii, sîntem precum cei care analizează partidele de şah întrerupte şi le dau indicaţii jucătorilor de forţă, dar nu-i vor putea învinge niciodată, căci nu au rapiditate.

Mulţi dintre foştii olimpici pleacă în străinătate şi rămîn acolo. Trebuie să ne plîngem de „fuga creierelor“?

Nu cred că cei care pleacă fac un rău României plecînd, cred că îi fac un bine. În primul rînd, pentru reclama pe care o fac acolo ţării, ca studenţi şi doctoranzi, apoi, pentru felul în care colaborează ulterior cu noi. Matematica românească are rezultate mult mai bune în ultimii 20 de ani decît în toată istoria ei, în primul rînd datorită colaborării cu cei plecaţi în străinătate. Eu cred că trebuie să-i facem să simtă în continuare că sînt un produs al acestei şcoli.

Şi dvs. aţi predat în străinătate – aţi ţinut cursuri la mai multe universităţi din SUA. Nu v-ar fi plăcut să lucraţi permanent acolo?

Am fost tentat la un moment dat, dar m-am răzgîndit imediat. E ca la fotbal: dacă n-ai sub 30 de ani, poţi să fii oricît de bun, nu te mai ia nimeni... Nu mi-ar fi plăcut acolo. Colegii şi prietenii mei care sînt matematicieni în străinătate, de zeci de ani, o duc bine profesional şi material, dar nu cred că sînt mai fericiţi decît noi, cei de aici. E foarte greu cînd pleci, cînd tot ce ştii şi tot ce ai trăit este legat de locurile de aici, cînd te dezrădăcinezi.

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Povestea românului care spală mașinile regelui Charles. „M-am trezit, într-o zi, cu un telefon de la oamenii lui“
Un tânăr din Tecuci (Galați) plecat să muncească în Marea Britanie și-a deschis propria firmă, iar seriozitatea și munca de calitate l-au adus în postura de a spăla în prezent mașinile Casei Regale, dar și pe cele ale altor celebrități din insulă.
image
Franța se pregătește pentru un război naval „împotriva cuiva care vrea să ne distrugă”
Într-un interviu acordat publicaţiei Politico, contraamiralul Jacques Mallard, comandantul grupului de luptă al portavioanelor franceze, a declarat că forțele navale franceze își schimbă antrenamentul, pregătindu-se de război.
image
Mobilizarea rezerviștilor Armatei Române. „Am tras cu arma, mi-am reamintit, ar trebui introdus serviciul militar obligatoriu!“
Sute de rezerviști din județele Galați și Brăila, cu vârste cuprinse între 37 și 63 de ani, au primit ordine de chemare în unitățile militare. Ei au participat în Poligonul Smârdan (Galați) la un exercițiu de trageri cu muniție reală de război.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.