Opinologi, părerişti, părerologi
Proliferarea expunerii în spaţiul public a unor idei şi interpretări subiective, excesul de speculaţii, atribuiri de cauze şi intenţii, evaluări de posibilităţi şi probabilităţi, nesfîrşita pălăvrăgeală care ne înconjoară au ca efect crearea unui nou cîmp lexical, în limbajul colocvial: se vorbeşte tot mai mult despre opinologi, părerologi sau părerişti, ca şi despre domeniul lor vag de activitate: opinologie sau părerologie, datul cu părerea, datul cu presupusul etc. Ca în multe alte cazuri, noutatea e relativă: fenomenul era deja descris, în esenţa sa, de Caragiale, din care Dilema veche a republicat, acum un an (în nr. 442, 2-8 august 2012), articolul Obligativitatea opiniilor: „A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gînditor, în mijlocul semenilor mei“; numai că „Regele creaţiunii, reuşind să-şi recapete sceptrul, şi l-a exercitat cu atît de adîncă convingere de la o vreme, încît a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie“ (din Epoca, 17 ianuarie 1897). Sastisirea de banalităţi – într-o epocă în care taifasurile de la berărie şi cafenea nu erau încă transformate în talk-show-uri – e sintetizată şi în aforismul „Opiniile sînt libere, dar nu şi obligatorii.“ La Caragiale erau deja prezente şi riscurile tăcerii („Dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una“, Atmosferă încărcată), şi balansul retoric caţavencian – „respect la orice opiniune“, dar „Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui...“ –, iar în repertoriul de nume proprii rămas în manuscrise (publicat în Opere, II, ediţia Zarifopol) apare un „Opinianu, ziarist“.
De la termenul opinie s-a format, în ultima vreme, cu elementul de compunere -log, neologismul opinolog – „determinatul opinolog anonim“ (infobrasov.net), „opinolog de serviciu“ (rahoveanu.wordpress.com), „opinologii din România“ (pandoras.realitatea.net) –, cu varianta (mai rară) opiniolog („nu poţi face faţă valului de opiniologi“, tibifarcas.ro). Termenul – desemnîndu-l în primul rînd pe producătorul constant de opinii subiective, adesea invitat al posturilor de televiziune sau comentator în spaţiul virtual – e ironic şi depreciativ, probabil datorită contrastului dintre presupoziţia de ştiinţificitate a elementului de compunere şi lipsa de seriozitate şi responsabilitate atribuită expunerii de opinii, în opoziţie cu furnizarea de informaţii, date certe, adevăruri verificabile. Sinonimia dintre opinie şi părere amplifică posibilităţile ironice ale creaţiei lexicale. În genere, în română, contrastul dintre un element savant şi un cuvînt vechi şi popular – sau măcar de uz curent – tinde să producă un efect comic şi să accentueze conotaţiile ironice. Părerolog (pe care unii îl cred mai nou, dar era deja folosit într-un articol din Jurnalul Naţional din 13 august 2004) e mai marcat depreciativ decît opinolog, pentru că termenul curent părere pare să justifice şi mai puţin decît opinie presupusa pretenţie de autoritate ştiinţifică, pseudospecializarea. Cuvîntul e perceput ca ofensator – „«M-aţi făcut părerolog», a acuzat C.“ (ziare.com) – şi apare, într-adevăr, în contexte clar negative: „Nici că se putea găsi un mai mare «probabilist-părerolog-expert» care să ne lămurească, chipurile!“ (zf.ro); „Fabrici de «analişti/analiste» şi părerologi, intelectuali de cafenea“ (criticatac.ro); „părerologul sportiv R.“ (mediaddict.ro). Femininul e ceva mai rar, dar nu mai puţin depreciativ: „cea mai cunoscută păreroloagă din lume“ (bloggermonster.com).
Nu e nici o diferenţă semantică esenţială între cei doi termeni discutaţi şi derivatul părerist, care a fost înregistrat în Dicţionarul de cuvinte recente al doamnei Florica Dimitrescu (ediţia a III-a, în colaborare cu Alexandru Ciolan şi Coman Lupu, 2013), cu o primă atestare din 2009. Părerist e parcă mai puţin sarcastic decît părerolog, dar cantitatea de conotaţii negative depinde în ultimă instanţă de context: „Ar fi potrivit ca să fie oficializată şi profesia de părerist. Sună ca dracu’, dar ne vom obişnui“ (Tudor Octavian, De profesie părerist, în Jurnalul Naţional, 13.12.2011); „aş avea o rugăminte la cine se pricepe şi are experienţă, nu mă interesează păreriştii“ (astraclub.ro); „părerea e cea mai ieftină marfă şi nu întîmplător românii sînt un neam de părerişti, care sînt în stare să se pronunţe despre absolut orice“ (concediaza-ti-seful.ro). Cuvîntul are şi folosire adjectivală: „discuţiile păreriste“ (emilstoica.ro).
Mult mai rar e substantivul opinist, mai puţin negativ şi putînd avea şi alte sensuri contextuale (de exemplu, „ziarist la Opinia“); în unele cazuri, acesta e totuşi inclus în seria de sinonime pe care o descriem: „Atîţia părerişti şi opinişti n-am mai văzut demult pe la noi“ (blog.claudiuconstantin.ro).
Numele de agent circulă alături de numele de activitate: părerologie, opin(i)ologie, părerism: „Cel mai tare mă deranjează atitudinea formatorilor de opinie, a starurilor părerologiei, a specialiştilor în opiniologie“ (laurailica.wordpress.com); „s-a mai notat comportamentul mioritic înclinat spre subiectivism şi părerism“ (nimic.info).
Îndemnul „Spune-ţi părerea!“ e prezent la tot pasul, în mass-media şi mai ales în mediul virtual; îi răspund foarte mulţi, ceea ce nu exclude tot mai puternica depreciere a unei libertăţi prea la îndemînă şi lipsite de responsabilităţi. Mulţimea termenilor ironici din familia lexicală a părerii şi a opiniei confirmă uşurinţa derivativă a românei colocviale, dar semnalează, în acelaşi timp, o zonă vulnerabilă a nervozităţii publice. Evident, ca în cazul tuturor termenilor depreciativi, nu există criterii obiective de atribuire: în vreme ce eu îmi exprim o opinie, adversarul meu e un părerolog...
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
