EDITORIALE ȘI OPINII

Credeţi că aici este vorba despre modificarea Constituţiei? Mai gîndiţi-vă! Este, mai curînd, un tratat de pace scris de învingători. Şi ştim din experienţă că în asemenea împrejurări există tentaţia de transformare a tratatelor de pace într-unele de pedepsire.

O invitaţie un pic neobişnuită la o plimbare lungă prin cîmpiile Flandrei m-a dus în oraşul Ypres (Ieper). Oraşul nu e cine ştie ce pentru turistul zilelor noastre, cel care are nevoie de uimire sau de încîntare pentru a fi provocat la reflecţie.

Am impresia că am mai scris de o mie de ori articolul pe care-l încep acum. Sigur că seamănă toate între ele, dar, din păcate, se mai întîmplă şi să revin la acelaşi caz, fiindcă degeaba am atras atenţia asupra unei anumite case în pericol.

„Europavox“ – un titlu atît de sugestiv pentru o muzică interesantă, să fim sinceri, a demarat încă de acum opt ani, nu cu o ţară prezentă, ci cu măcar 20! Şi pentru ca simbolul să fie şi mai puternic, festivalul încearcă să ţină cont de preşedinţiile rotative ale Uniunii Europene. Un festival plictisitor, deci? O, nici vorbă.

Austria a însemnat pentru noi, multă vreme, cea mai apropiată ţară occidentală, primul colţ al paradisului în care ajungeau temerarii care fugeau de comunism, lagărul de la Traiskirchen care, în ciuda numelui de „lagăr“, era prima etapă în drumul către o viaţă mai liberă şi mai bună.

Conflictul dintre generaţii – desfăşurat cu precădere în lumea creatorilor (artistici, ştiinţifici şi politici) – reprezintă, bineînţeles, o realitate universală şi umană, fiind imposibil de delimitat cronologic, psihologic, etnic şi mentalist. Ciocnirea vîrstelor spirituale face parte, în ultimă instanţă, din codul nostru genetic şi indică o nevoie vitală de progres.

Necuprins în listele de cuvinte ale celor mai multe dintre dicţionarele noastre, cuvîntul calmitate apare, din cînd în cînd, în uz, înlocuind substantivul calm, cam în acelaşi fel în care rigurozitate îl înlocuieşte, uneori, pe rigoare.

"Păi, cine a zis că rămîne? Dan Petrescu e cel mai haios cînd zice că are un contract de respectat, dar nu uită să aducă aminte că nu şi-a dus pînă la capăt, practic, nici o înţelegere. Reghecampf, dacă rămîne, o face măcar ca să apuce ziua în care majoritatea celor care apar la TV îi vor rosti corect numele."

Comisia de revizuire a Constituţiei îşi transformă zilnic idiosincraziile în principii (vorba Magdalenei Boiangiu). Par o gaşcă de adolescenţi îmbătaţi de propria putere şi puşi să-şi rezolve frustrările recente, prin textul constituţional.

S-a născut acum 57 de ani în Elveţia, dar a crescut în China, a trecut prin „revoluţia culturală“, a fost trimis la reeducare într-o provincie îndepărtată (ca săpător de morminte), a fost cînd tolerat, cînd ameninţat, i s-a retras cetăţenia chineză, a călătorit mult şi s-a stabilit pînă la urmă la Londra.

Despre expoziţia „The Human Body“ s-a tot vorbit. Ce m-a apucat, atunci, să redeschid acest subiect taman acum, la spartul tîrgului? Motivul îl constituie exemplara dezbatere & site, organizate de Alexandra Ion şi Valentin Toma, ambii de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“.

Diferenţele de opinii între ecologişti şi „developişti“ sînt arhicunoscute. Durează de ani buni, au dus la congrese mondiale, adunări la cel mai înalt nivel, măsurători mai mult sau mai puţin măsluite, privind creşterea temperaturii medii globale, şi bătălii crunte de imagine.

În finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi. Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut... Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.

Erau vorbele des folosite de bunicul meu, intelectual la prima generaţie, şcolit prin propria ambiţie, cu eforturile – simbolice azi – ale ardelenilor trecuţi clandestin, în preajma Primului Război Mondial, în Regat, pentru a-şi păstra conştiinţa românească nepătată.

Cîte sînt acum în Bucureşti? Licenţe sînt 6000 – după alţii, 10.000, punînd la socoteală sau nu taxiurile cu număr din Ilfov, care ar fi 1600. Oricum, mulţimea lor a crescut imens faţă de trecutul pe care-l ţin minte sau despre care mi s-a povestit.

„Amplasat pe locul unei aşezări romane, pe drumul care leagă şi azi Braşovul de Moldova, prin trecătoarea Oituz, Tîrgu Secuiesc a păstrat pînă azi, în zona lui centrală, o structură specifică, intrigînd pe mulţi cercetători."

Radu Tătucu este preşedintele acestei organizaţii care îşi asumă, programatic, un vis: „Our dream is to build a fair and competitive Romania by 2020.“ A studiat la Harvard, la John F. Kennedy School of Government, iar acum urmează un program de master la London School of Economics.

Mă angajasem la un ziar important, plin de jurnalişti cunoscuţi. Directorul, un celebru om de presă, fusese cît se poate de generos şi de elegant cu mine. În momentul în care Radio Europa Liberă tocmai îşi închisese biroul de la Bucureşti, aruncîndu-ne, pe cei cîţiva jurnalişti care eram acolo, în lumea presei româneşti de tranziţie, el mi-a reoferit acelaşi post pe care, cîndva, îl refuzasem.

Am citit, nu demult, o anchetă interesantă despre defectele personale. Întrebarea esenţială – care credeţi că sînt defectele dumneavoastră principale? – era adresată unor personaje mai mult sau mai puţin cunoscute.

Dacă regim  pierde teren, cel puţin în limbajul gazetăresc, în favoarea lui dietă, circulaţia sa este nelimitată în comentariul politic. Sînt zeci de mii de atestări ale sintagmelor formate din termenul regim şi numele propriu al unui preşedinte sau prim-ministru.

Am auzit, într-un documentar BBC, un vechi activist gay care se plîngea de povestea asta cu căsătoria. „E o catastrofă pentru comunitate“ – se plîngea el. Omul crescuse în cultura alternativă a anilor ’60, în comunităţi gay din San Francisco.

Trăim în centrul unei nebuloase care se cheamă talk-show. La televiziune şi la radio, la Guvern şi în Parlament, în ziare, la şedinţele sindicale şi de partid, în piaţa publică, la mese amicale sau în familie, pretutindeni se vorbeşte dezlănţuit, lacom, voluptuos. Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut.

Am plecat surîzători la drum, cu perspectiva a trei zile furate din agenda de lucru. Am mers aşa, veseli, pînă ne-a oprit poliţia: „V-a expirat asigurarea.“ (Nu, domnu’ poliţist, bineînţeles că nu plecaserăm la drum fără asigurare la zi, asta este doar aşa, o metaforă, o figură de stil, ca să dea mai bine în poveste!...)

Era cald şi bine. Cred că era în Săptămîna Mare. Stăteam în curtea şcolii de muzică, pe strada Petraşcu. Prin geamurile deschise auzeam viori şi piane, rezultatul orelor de repetiţii ale copiilor. De alături, de la biserică, venea muzică liturgică, parcă acordată cu încercările de Für Elise dinspre şcoala de muzică.

Vestea bună: Parlamentul European şi Consiliul au ajuns la un acord în ceea ce priveşte noul pachet legislativ al spaţiului Schengen. Întotdeauna este bun un compromis. Noua guvernare a spaţiului fără frontiere interne are, aşadar, undă verde, după ce procesul fusese blocat timp de un an şi jumătate, din cauza viziunilor diferite ale Parlamentului şi Consiliului.

Antena 3 şi RTV sînt în război de multă vreme. Episodul acut generat de arestarea unuia dintre şantajiştii şefi ai Antenei 3 nu e decît o bătălie în acest război, care îmi pare încă departe de a se încheia. Pînă la un punct, confruntarea celor două posturi de televiziune este amuzantă.

Să înţeleagă odată cineva că oraşul din a cărui istorie am vrea să păstrăm cît mai mult a avut o fizionomie originală şi că trăsăturile ei se datorau unor oameni pe care i-a înghiţit uitarea, pe măsură ce acestea dispar, una cîte una!

Una dintre mănăstirile moldoveneşti mai puţin cunoscute, din seria celor avînd biserici cu pictură exterioară, este mănăstirea Râşca. Poate pentru că se află în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor Moldovei: pentru a ajunge la Râşca trebuie ca, din drumul care leagă Romanul de Fălticeni, la cîţiva kilometri înainte de acesta, să urmăm un drum lateral, spre est.

În prezent, conduce o importantă firmă de avocatură – Ţuca, Zbârcea & Asociaţii. În urmă cu aproape 20 de ani, Florentin Ţuca era student la Drept şi publica primul său articol în Dilema. Citeşte revista de la începuturile sale: „Am fost îndrăgostit de Dilema, ţin minte primul ei număr, cu editorialul lui Andrei Pleşu."

Ştiam, ca tot omul cu o oarecare cultură generală, că în Cipru a fost un conflict între greci şi turci; că Turcia a ocupat, în anii ’70, partea de nord a insulei, gonindu-i în sud pe toţi locuitorii de origine greacă; că grecii au răspuns cu aceeaşi monedă, gonindu-i pe etnicii turci în nord;

În jurnalul lui Mihail Sebastian (ţinut între 1935 şi 1944) vedem un personaj interbelic foarte interesant. Mă refer la profesorul bucureştean de filozofie Nae Ionescu, un fel de guru pentru şcoala Criterion-ului, dar şi o figură mondenă de prim rang.

Din cînd în cînd, la seria derivatelor (nume de agent) în -ac se mai adaugă cîte un termen, care poate rămîne o creaţie efemeră sau poate căpăta o mare frecvenţă în registrul familiar şi în limbajul publicistic.

Pentru că pot. Nici de tristeţe, nici de bucurie. De cilindree. Sînt cîţiva care au o capacitate excepţională în decilitri şi banii necesari pentru a-şi face plinul oricînd vor. E o chestiune de libertate absolută, care, incidental, se mai intersectează cu pretenţia absurdă a unei uşi de bloc de a exista.

Forumul Constituţional şi-a prezentat raportul către Parlament şi către public. Imediat după asta, Victor Ponta şi Crin Antonescu s-au întîlnit în toiul nopţii şi au decis ce şi cum vor schimba la Constituţie. Gândul a publicat, pe surse, ce au agreat cei doi, iar materialul a fost ulterior confirmat.

Dl Vintilă Mihăilescu a formulat, în numărul trecut al publicaţiei noastre, unele rezerve în legătură cu articolul meu „Înapoi la colectivism?“. De asemenea, dl Ştefan Brăgărea – cu care am fost coleg încă din şcoala primară – mi-a trimis la redacţie o scrisoare cu obiecţii legitimate de calitatea lui de cercetător în spaţiul ştiinţelor naturale.

Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului.

Dacă tot ne minunăm în ultima vreme cum de a ajuns România să producă oţel utilizînd curent electric de la centrale eoliene (adică foarte scump) pentru că, vezi Doamne, aşa vrea Uniunea Europeană, zic că este un bun prilej să reamintim un lucru simplu: o directivă nu este obligatorie!

„Noi apreciem proiectul european ca proiect al păcii, dar ni se aplică un dublu standard. Tot mai mulţi turci îşi pierd încrederea“ – spune şeful biroului ziarului Zaman din Izmir. Mai puţin de 40% dintre turci au acum încredere în Uniunea Europeană, faţă de 80% la finele anilor ’90.

Cred că, la finele primului mandat Băsescu, reconstruirea din temelii a statului român este un proiect obligatoriu. Este un proiect politic, evident, ceea ce înseamnă, între altele, că este fezabil numai prin şi alături de partidele politice.

Un an după altul au trecut şi, de sute de ori, în fiecare săptămînă, cititorilor Dilemei vechi li s-a atras atenţia asupra degradării patrimoniului arhitectural al Capitalei. Demolările semnalate aici erau săvîrşite ilegal sau fără discernămînt, ori iminente, dacă starea de paragină în care erau lăsate clădirile arăta pregătirea înlăturării lor pentru a oferi speculei un teren liber, într-o poziţie strategică.

Trebuie remarcat, înainte de toate, că iniţiativa lui Petru Cercel nu constă doar în zidirea unor obiecte de arhitectură. Ca şi mutarea capitalei de la Bucureşti la Tîrgovişte, acţiunile pe care le iniţiază în domeniul edificării par a se înscrie într-un plan mai vast, bine chibzuit, care ţinteşte spre revitalizarea întregii localităţi.

În ultimii ani, a tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu – şi multă lume a aflat despre el în această calitate. Dar mult mai puţini ştiu, de pildă, că a publicat, în Italia, un volum despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa: o antologie a inscripţiilor de pe cruci, studiate filologic şi critic.

Steaua tocmai a cîştigat campionatul. Patronul ei tocmai a fost condamnat la închisoare şi toată lumea se întreabă ce se va întîmpla cu marea noastră echipă. Un club de care s-au legat şi se leagă o mulţime de lucruri din ţara asta. Şi de care am şi eu legată o amintire pe care n-am reuşit s-o uit.

Spre sfîrşitul anilor ’80, student fiind, în Dealul Copoului, m-am împrietenit cu mai mulţi tineri arabi, majoritatea din Iran, Liban sau Iordania. Ca şi mine, ei studiau la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, însă numai pentru un an.

Se ştie că multe dintre cuvintele împrumutate din turcă au căpătat în română, treptat, conotaţii negative, devenind astfel sinonimele parţiale şi depreciative ale unor cuvinte mai vechi sau ale unor împrumuturi culte mai tîrzii.

Doamna Song a fost, cea mai mare parte din viaţa sa, un cetăţean banal al Coreei de Nord. L-a iubit pe Kim Ir Sen fără să fie prea interesată de politică – pur şi simplu, aşa era normal. A făcut mulţi copii, a muncit în fabrică, a fost de cîteva ori şefa comitetului revoluţionar de cartier.

După gustul meu, poeţii îşi recită mai bine poeziile decît o fac actorii. Fireşte, cu excepţiile de rigoare. Cine i-a auzit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Ivănescu, pe George Călinescu, pe Teodor Pâcă şi pe alţii rostindu-şi textele, nu-şi poate imagina un mai potrivit mod de lectură.

Mă văd nevoit, de gura tîrgului, să încep cu un aviz amatorilor: nu, nu mi-am dat demisia de la Dilema veche şi nici n-am fost dat afară; şi nici nu m-am certat cu Andrei Pleşu sau reciproca. Pur şi simplu, am o părere uşor diferită într-o anumită privinţă, care cred că este şi de un oarecare interes public. Pe vremea mea, se chema discuţie intelectuală...