Nu de revizuire mă tem, ci de perversităţile ei

Comisia de revizuire a Constituţiei îşi transformă zilnic idiosincraziile în principii (vorba Magdalenei Boiangiu). Par o gaşcă de adolescenţi îmbătaţi de propria putere şi puşi să-şi rezolve frustrările recente, prin textul constituţional. Ce trebuia să fie o revizuire – adică o schimbare pe ici, pe acolo – devine o întreagă operaţiune, în care tipi înfierbîntaţi iau Constituţia la pilă, bucată cu bucată, fără a vedea ansamblul. Va fi ca în celebrul banc cu tovarăşii muncitori români, care iau un buldozer la pilă şi le iese avion supersonic.

O constituţie nu acoperă niciodată toate scenariile posibile care apar în viaţă, astfel încît interpretarea ei, precedentele şi raporturile politice de putere contează enorm în modul în care ajunge să arate regimul prescris de text. Actul nostru fundamental din 1991, luat timid la pilă în 2003, este unul prost în partea instituţională. Dar aşa prost cum este, a creat nişte precedente şi a dus la nişte interpretări ale Curţii Constituţionale, care au făcut regimul suportabil. Acum o vom lua de la capăt cu interpretările şi reinterpretările.

Cea mai proastă parte la aplicarea unui text constituţional este momentul cînd ies la suprafaţă efecte perverse neaşteptate. Sau nedorite de cei care au adoptat textul. De bine, de rău, efectele perverse ale actualei Constituţii erau cunoscute şi ele fuseseră ameliorate de interpretările Curţii. Un exemplu deja clasic de efect pervers a fost decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare. Asta s-a făcut la schimbarea din 2003. Pînă în prezent, eram convins că a fost opera lui Adrian Năstase. Motivele mi se păreau lesne de ghicit: Năstase era convins că va fi preşedinte în 2004 şi un mandat prezidenţial mai lung i-ar fi permis păstrarea influenţei şi după o eventuală erodare a puterii parlamentare a PSD.

Această schimbare aparent minoră a produs sau a agravat cele mai multe dintre problemele pe care încercăm acum să le dregem la schimbarea Constituţiei. Să ne gîndim ce a însemnat în practică. În 1992, 1996, 2000 şi 2004, Parlamentul şi preşedintele au fost aleşi în acelaşi timp. Popularitatea şi scorurile electorale sînt nişte fenomene care vin în valuri, aşa cum au aflat toţi cei trei preşedinţi ai României de după Revoluţie. Azi eşti popular, mîine nu mai eşti. Evident, popularitatea unui preşedinte ales este strîns legată de popularitatea partidului din care provine. Valul FDSN – Iliescu, valul CDR – Constantinescu, valul PDSR – Iliescu, valul ADA – Băsescu. Asta însemna, pînă în 2004, o aliniere a legitimităţii celor două instituţii alese direct: preşedintele şi Parlamentul. Chiar şi în această formulă de alegere concomitentă, preşedinţii au avut relaţii încordate cu guvernele. Conflictul dintre palate nu a fost inventat de Traian Băsescu. Ion Iliescu a trebuit să-l scoată cu minerii pe Petre Roman de la guvernare, şi a avut linişte numai cu o marionetă docilă ca Nicolae Văcăroiu. Un premier puternic ca Adrian Năstase a avut conflicte grele cu Iliescu, deşi veneau din acelaşi partid (interesant cum am uitat astăzi ce ghionturi îşi trăgeau cei doi, cum îl bloca Iliescu pe Năstase prin Ioan Talpeş şi cum îl ţinea Năstase pe Iliescu la respect, prefăcîndu-se că îl respectă). Emil Constantinescu l-a forţat pe Radu Vasile să plece din Guvern demiţîndu-i jumătate din Guvern, de se încuiase şeful Guvernului în birou. Şi, repet, asta în condiţiile în care legitimităţile organelor alese direct erau aliniate.

Şi atunci, ne-a venit ideea de a decala mandatul prezidenţial. În practică, a fost o invitaţie la crize perpetue. Evident că personalitatea lui Traian Băsescu a agravat conflictele, dar zarurile au fost aruncate prin schimbarea constituţională. Preşedinte ales la o dată diferită faţă de Parlament, a transformat crizele politice interexecutiv în crize de sistem politic. Conflictul Palatul Cotroceni – Palatul Victoria (manifestat şi în varianta Băsescu – Tăriceanu) a devenit un conflict Cotroceni – Palatul Parlamentului. De unde două crize constituţionale manifestate în 2007 şi 2012. Evident, există circumstanţe personale şi politice diferite la fiecare moment, dar substratul a fost unul constituţional. Decalarea mandatului prezidenţial a fost oxigenul care a alimentat focul.

Cum ziceam, eram convins că a fost prostia comisă de Adrian Năstase. Miron Damian (Doc) mi-a atras atenţia că nu Năstase a venit cu ideea. Autorul acestei tîmpenii colosale care ne-a costat atît de mult este... „societatea civilă“. Aşa afirmă Cristian Pîrvulescu, care declară, într-un interviu pentru Agerpres, 3 martie: „Atunci, în 2003, propunerea de modificare a mandatului preşedintelui a venit dinspre societatea civilă şi asta dintr-un motiv simplu – România era mai degrabă o excepţie cu un mandat de patru ani, pentru că şeful statului nu trebuie să fie politizat, trebuie să fie deasupra partidelor şi să aibă un mandat pentru continuitatea statului, mai lung decît cel al unui legislativ. Asta este logica.“

Plecînd de la premisa de bună-credinţă pentru Cristian Pîrvulescu, înţelegem că ideea a fost de a depolitiza mandatul prezidenţial. Evident, nu Pîrvulescu a luat decizia, ci Adrian Năstase, dar din zona „societăţii civile“ a plecat ideea. Care, de fapt, nu putea avea efectul scontat: un preşedinte ales direct nu poate fi depolitizat pentru că îi schimbi durata mandatului. Sau dacă voiai să-l depolitizezi, ar fi trebuit să-i iei atribuţiile pe care le avea pînă atunci şi să-l faci ales de Parlament. O schimbare a mandatului de la patru la cinci ani a dus, de fapt, la decuplarea legitimăţii preşedintelui şi a Parlamentului, care pînă atunci se aliniau pentru că erau alegeri simultane, iar oamenii votau pe valuri de simpatie: preşedintele şi partidul. Este un exemplu magistral de intenţie constituţională care nu se realizează – în schimb, duce la efecte perverse. De altfel, e amuzant cum Pîrvulescu tot propune chestii care teoretic par OK, dar în practică produc calamităţi (vezi şi sistemul electoral).

Plecînd de la acest exemplu, ar trebui să ne îngrijorăm atît în legătură cu textele votate de Comisia de revizuire, dar mai ales de efectele perverse care vor urma adoptării. Efecte pe care Crin Antonescu & co ar putea să le bănuiască dacă ar sta puţin să se gîndească la cum vor decurge lucrurile în practica politică.

În primul rînd, constat o neînţelegere profundă a ceea ce înseamnă „republică parlamentară“. Oamenii sînt obsedaţi de conflictul Băsescu – Parlament şi au impresia că dacă iau atribuţii de la preşedinte, atunci Parlamentul va conduce ţara. De fapt, sistemele parlamentare sînt conduse de premier. El devine şeful. Se glumeşte despre premierul britanic că e un fel de dictator, cîtă vreme are majoritate parlamentară. Cu alte cuvinte, cîtă vreme îşi controlează parlamentarii (nu degeaba şeful de grup parlamentar acolo se numeşte whip, adică bici). Şi acela este, totuşi, un sistem în care parlamentarii nu trădează.

Cum va funcţiona în practica din România? Disciplina firavă a grupurilor parlamentare va duce la o putere necontrolată a şefului Guvernului. Ca regulă, grupurile parlamentare ale opoziţiei se destructurează prin trădări, iar practica a fost agravată de votul uninominal (care, teoretic, ar fi trebuit să-l lege pe parlamentar de alegători, dar în practică, l-a legat de banii de la Guvern). În Republica Parlamentară România, şeful Guvernului va cumpăra mereu nişte parlamentari şi va rămîne la putere sigur pînă la alegeri. Traian Băsescu a fost capabil să schimbe majoritatea parlamentară prin trădarea unei părţi a PSD. Avem deja o tradiţie a manufacturării de majorităţi parlamentare postalegeri. Am impresia că Victor Ponta intuieşte (dacă nu chiar plănuieşte) cum va funcţiona în mod real puterea. Ideea moţiunii de cenzură constructivă (Parlamentul demite un premier numai dacă numeşte un altul în acelaşi timp) vine de aici: şeful Guvernului va fi aproape imposibil de demis de către Parlament.

Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul nu va rezolva problema, ci, de fapt, o va agrava. Aici nici măcar nu avem nevoie să speculăm, acesta este un efect pervers deja testat în România: la primari. Pentru că primarii schimbau pe faţă partidele (aşa cum fac parlamentarii acum), s-a dat o lege prin care un primar care schimbă partidul pierde mandatul. Ce s-a întîmplat în practică? S-a schimbat obiceiul? Nu, a devenit şi mai pervers. Acum, primarii rămîn legal membri ai unui partid, dar activează de facto în alt partid. Practica asta şubrezeşte şi mai mult structura instituţională a partidelor la nivel local. Interzicerea migrării parlamentarilor sub ameninţarea pierderii mandatului va face acelaşi lucru cu grupurile parlamentare. Oamenii vor fi cu numele într-un grup parlamentar, dar vor activa şi vor vota cu alt grup, cel al premierului. Efectul pervers este că vor slăbi şi mai mult disciplina şi coerenţa Parlamentului. Tocmai cînd i se întăresc atribuţiile de control.

Aş putea continua cu exemple de posibile efecte perverse, pe multe dintre articolele agreate deja de Comisie. Mai ales că nu există o gîndire coerentă cap-coadă, oamenii modifică fiecare articol cînd vine la rînd şi după cum le sună bine şi le dictează frustrările recente. Cred că e musai nevoie de un fel de control de perversitate, cînd proiectul de revizuire va fi gata.

În ce priveşte sporirea atribuţiilor de control ale legislativului, aici nu cred că trebuie să vorbim despre efecte perverse neintenţionate, ci de efecte perverse perfect intenţionate. Deşi nu sînt în stare să controleze ceea ce au deja în ogradă (vezi rapoartele de activitate de la ICR, TVR, CNA, care zac cu anii nediscutate), parlamentarii vor, totuşi, să aducă la ordine şi alte instituţii, şi să blocheze justiţia.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE

Foto: adevarul.ro