Nu mai înţeleg nimic...
Am plecat surîzători la drum, cu perspectiva a trei zile furate din agenda de lucru. Am mers aşa, veseli, pînă ne-a oprit poliţia: „V-a expirat asigurarea.“ (Nu, domnu’ poliţist, bineînţeles că nu plecaserăm la drum fără asigurare la zi, asta este doar aşa, o metaforă, o figură de stil, ca să dea mai bine în poveste!...) Consecinţa era clară: lăsat maşina în cîmp, întors la Bucureşti pe jos şi revenit cu asigurarea. Poliţistul s-a uitat la mine, s-a înduioşat (căci în România, oameni sîntem, ce naiba!) şi mi-a zis să mă întorc cu o asigurare. „Promiteţi?“ mă măsoară el din priviri. „Pe cuvînt de onoare!“ răspund eu, fără să clipesc. Doar că era sîmbătă, iar noi eram in the middle of nowhere, cum se spune la noi, la ţară. Am oprit la prima benzinărie şi m-am plîns, cu ochii umezi, unei mami care mînca seminţe, în aşteptare de clienţi. „Nu se poate, ce oameni răi!“ m-a compătimit ea. „Staţi aşa, că vorbesc cu Costel.“ Şi l-a chemat pe Costel, care a sunat-o pe Nuţi, care i-a dat numărul de telefon al unui asigurator din comuna învecinată, care şi-a lăsat răsadurile şi a venit să-mi facă asigurarea. „Mă scuzaţi că am întîrziat“ – mi-a mai zis acesta. „Sînt şi profesor suplinitor, am şi asigurările astea, mai fac şi puţină agricultură pe-acasă, ce să-i facem. Vînd şi răsaduri! Nu vreţi nişte mazăre?“ Am luat asigurarea şi nişte mazăre, ne-am făcut cruce că nu trăim în Elveţia şi am plecat bucuroşi mai departe.
Doar că, de bucurie, am greşit drumul. Cînd mi-am dat seama, l-am căutat pe hartă, să văd unde ne aflăm. Nu era pe nici o hartă. Nu ştiam unde sîntem şi încotro mergem, dar era un drum ca-n palmă şi cel mai frumos spaţiu mioritic din cîte văzusem. N-am apucat să ne minunăm, însă, de două ori ce frumoasă ţară avem, că drumul s-a oprit la fel de brusc precum începuse. Şi aşa am ajuns, după o probă de safari, la Dunăre, în loc de Munţii Godeanu.
Ei, şi dacă tot a fost să ajungem la Dunăre, ne-am oprit la Orşova, ne-am cazat (cu greu!) şi ne-am grăbit să mîncăm un peşte bun, pe malul gîrlei. „Nu avem decît ceafă de porc“ – ne-a spus sec ospătăriţa şi ne-a întors spatele. Am găsit o altă terasă, unde aveau şi „ceva peşte“. În timp ce mîncam, nişte manele au început să curgă peste noi, de la fereastra pensiunii de deasupra, împreună cu o ploaie de coji de seminţe. „Nu înţeleg“ – a murmurat soţia mea şi am plecat grăbiţi.
Dimineaţa am părăsit oraşul răvăşit parcă de un cataclism. La cîteva minute, spre Cazane, au apărut din senin hoteluri cu terase generoase şi bărci de croazieră. „Parcă ar fi Monte Carlo“ – am zîmbit eu şi ne-am întors, luînd-o în sus, pe Valea Cernei. Festivalul Pinului. „Hai şi noi!“ Am ajuns, astfel, la Băile Herculane. Unele dintre cele mai triste ruine din România. Prostia nu are istorie, aşa că e oarbă la trecut. „Chiar nu înţeleg!“ se ambalează soţia mea, şi renunţăm la festival.
Ceva mai departe, văd un panou mare din tablă, ruginit: „Închiriem sală de sport pentru nunţi – Primăria.“ „Oameni gospodari“ – zîmbesc eu, în sinea mea. Mai încolo, zăresc o dubiţă cu o reclamă mare pe ea: „Transport orice.“ „Românul bun la toate!“ îmi mai trece mie prin minte. Ne oprim, deprimaţi, la un han de pe drum. Toată lumea se uită la cazul Becali şi comentează. „Păi, ce e el de vină, dacă statul e prost şi-ţi dă pe degeaba?“ se revoltă o tînără. „A greşit şi el o dată, dar şi-a răscumpărat vina prin tot ce a făcut pentru oameni!“ explică, pe post, şi un avocat. În două ore, cît am mîncat, nimeni nu a pomenit ceva despre legalitate.
Şi am ajuns la Buziaş. Mai fusesem acolo în tinereţe. Acum era o ruină. Promenada acoperită, din lemn traforat, a parcului secular – o bijuterie unică în România – atîrna în franjuri putreziţi, iar în Vila Franz Josef, nişte chiloţi erau agăţaţi la o fereastră. „Un străin nu ar putea înţelege nimic din asta!“ zice soţia mea, pe un ton cu o octavă mai sus. De mîncare am găsit doar o pizza bănăţeană, aşa că am plecat mai departe. Chinuiţi de foame, ne-am oprit la prima cîrciumă din cîmpia întinsă a Banatului. Am mîncat un platou de peşte cum numai la tanti Valentina de la Sfîntu Gheorghe am mai avut parte.
Pe înserat, am ajuns într-un orăşel ardelenesc cochet. Am tras la un hotel confortabil, cu multe stele, să ne limpezim gîndurile. Impecabil, ştaif, distincţie afişată. Stilul Ludovic al XVII-lea – vorba mea; barocul românesc postcomunist – vorba soţiei mele: grinzi aparente stil bavarez, cu oglinzi veneţiene superbe, brocarturi franţuzeşti şi imitaţii de pictură flamandă, de prin casele burgheziei imperiale scăpătate, totul pe fundal de piscină stil Hollywood. Şi chelneri şlefuiţi şi reci precum un diamant. Becalizare sau civilizaţie occidentală? Ambele...
Flori de mucegai... Un rahat imens, prin care fojgăie gîndaci de bălegar şi din care răsar flori diafane, în jurul cărora roiesc albine fără stup. O societate care se scufundă şi indivizi care se ridică imprevizibil, unde te aştepţi mai puţin, un spaţiu abandonat şi oameni care sfinţesc locul. Dracu’ să mai înţeleagă această ţară! Cîndva, de mult, am hotărît, însă, că o iubesc, aşa că asta e...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
