Povestea pompei

Mă angajasem la un ziar important, plin de jurnalişti cunoscuţi. Directorul, un celebru om de presă, fusese cît se poate de generos şi de elegant cu mine. În momentul în care Radio Europa Liberă tocmai îşi închisese biroul de la Bucureşti, aruncîndu-ne, pe cei cîţiva jurnalişti care eram acolo, în lumea presei româneşti de tranziţie, el mi-a reoferit acelaşi post pe care, cîndva, îl refuzasem. Am intrat în marele combinat, mai degrabă plin temeri decît de speranţe. Casa Presei Libere, fostă a Scînteii, mă îngrozea. Rece şi lugubră, bîntuită de stafiile trecutului, departe de orice punct fierbinte al Capitalei, îmi părea mai degrabă Castelul din Kafka, decît un loc în care să poţi face o presă liberă şi eficientă.

După vreo cîteva zile – „de acomodare“, mi s-a spus –, am fost repartizat la departamentul de reportaje. Mi-a fost prezentat cel care avea să fie şeful meu direct, un tip ce părea de treabă, dar şi cam fără treabă. În prima zi, mi-a dat un subiect, ceva despre găunoşenia marii operaţiuni care era pe atunci înfrăţirea comunelor şi a oraşelor noastre cu localităţi din Occident. Ca un nou-venit ce eram, mi-am dat imediat silinţa. Am început să dau telefoane, să vorbesc cu primari şi cu opozanţi de-ai lor. M-am gîndit, apoi, să văd şi direct nişte cazuri – să merg, adică, să vizitez cîteva localităţi „înfrăţite“ din jurul Bucureştiului. M-am înhămat la lungul drum birocratic al obţinerii unei maşini din partea redacţiei. Am văzut cu ochii mei ceea ce auzisem, şi anume cît de mare e atotputernicia şefului de garaj şi a şoferilor.

După multe discuţii, formulare şi explicaţii, am obţinut maşina şi am pornit spre comuna Tunari, unde am stat de vorbă cu primarul despre beneficiile înfrăţirii cu localitatea Pont-à-Celles din Belgia. Altundeva n-am mai mers, însă, fiindcă şoferul, atotputernicul, avea o treabă înapoi în Bucureşti. Chiar şi aşa, credeam că am destule informaţii. Am redactat textul care urma să ocupe o pagină întreagă de ziar – după cum mi se comandase de dimineaţă – şi m-am dus cu el la şefu’. Cînd a auzit că reportajul e deja gata, omul a făcut ochii mici, în semn că a înţeles şmecheria prin care reuşisem să-l termin aşa de repede. Cu blîndeţea cu care încerci să aduci pe calea cea bună pe cineva aflat la prima abatere, mi-a spus că, spre deosebire de Radio, acolo unde eram eu obişnuit, jurnaliştii de la un ziar merg pe teren, nu fac reportajele de pe Internet. Cînd a auzit că, dincolo de predocumentarea de pe Internet, am fost şi pe teren şi am vorbit şi la telefon cu cîţiva primari şi cu oameni informaţi de prin unele asemenea localităţi, a făcut ochii mari. Fără să se uite pe text, mi-a zis atunci că nu e nevoie să mă grăbesc aşa, că trebuie să mai rumeg informaţiile ca să dau un articol de calitate, publicabil în marele cotidian din a cărui echipă făceam parte. Şi eu care crezusem că e ca la radio, că articolul trebuie încheiat pînă la sfîrşitul zilei... Dar am înţeles mesajul lui şi m-am întors la birou cu textul în braţe, ca să-l mai rumeg cîteva zile.

Nu după mult timp, urma să descopăr că, de fapt, mai aveam un şef direct. Ba nu, chiar încă doi. Erau tineri, mai ambiţioşi şi mai energici decît primul şi se băgau peste el, fiecare cu viziunea proprie. Toţi voiau să mă îndrume în reportajul pe care eu... deja îl scrisesem. Mi-am adus aminte de schema pe care o primisem pe e-mail la Europa Liberă, în care scria cine cui îi raportează. Era o ierarhie simplă şi clară, incontestabilă. Ei bine, acum aveam trei şefi simultan, iar raporturile dintre ei erau cît se poate de incerte. La un moment dat, un alt şef mi-a spus că, de fapt, trebuie să demonstrez că sînt mai bun decît ei şi să le devin eu şef.

Cum-necum, însă, la momentul respectiv, eu m-am văzut obligat să tot modific reportajul, după cum li se părea lor că e mai bine. Făceam asta aproape zilnic. Mai puneam o frază, mai scoteam alta. Altceva nu lucram. Colegii m-au învăţat că, dacă mă întreabă cineva, să spun fără grijă că muncesc la reportajul cu pricina. Aşa, cică timp de o lună aş fi putut să mă descurc fără probleme. Cu acea ocazie, am aflat şi că, dacă nu eşti atent, subiectul unui reportaj ţi se poate fura. Într-o zi, te trezeşti că tema la care lucrezi apare în ziar, făcută şi semnată de altul, care ştie o cale mai scurtă spre publicare.

Afară, prin cenuşiile curţi interioare, ningea în fiecare zi. Cu timpul, textul „meu“ a ajuns să nu mai semene deloc cu cel iniţial. Devenise mult mai dezlînat şi mai prost. Era muncit rău de tot. La un moment dat, în urma unei discuţii dintre cei trei şefi, mi s-a dat din nou o maşină pentru a mă documenta mai bine asupra unor amănunte din comuna Tunari. Am mers din nou acolo şi, tot vorbind cu localnicii, am dat de urma unei afaceri dubioase. O mare pompă de apă destinată localităţii, care fusese achiziţionată din Belgia, pe baza înfrăţirii, dispăruse. Era un mic scandal. Am ajuns cu informaţia în redacţie şi mi s-a spus că trebuie să înglobez imediat în reportajul cu înfrăţirile şi afacerea pompei. Era minunat. Puteam să introduc un suflu nou în munca mea. M-am apucat de treabă, dar n-am predat articolul pînă seara. Eram deja mai experimentat. Am mai aşteptat vreo trei zile – să nu deranjez orgolii – şi l-am predat apoi unuia dintre şefi (am ales unul la întîmplare), spre supervizare. După vreo cîteva zile, nu primisem încă nici un răspuns. M-am trezit, însă, cu un coleg pe care-l ştiam doar din vedere, care a venit la mine să-mi spună că mă apreciază şi că-i place tot ce scriu eu (deşi încă nu publicasem nimic în acel ziar), dar că are o problemă cu ultimul text pe care-l predasem spre publicare. Nu prea înţelegeam cum de ajunsese textul acela sub ochii lui, dar nu mă mai mira nimic. „Măi, frate“ – mi-a zis – „eu sînt din Tunari, sînt cumătru cu primarul de acolo. Pompa aia există, n-a fost furată, dar nu mai funcţionează. Eu am stricat-o. De-aia te rog, frate, să nu publici articolul. Sau să cădem la învoială, ce să scrii aşa încît să nu mă bagi la apă.“