La pomul lăudat
Austria a însemnat pentru noi, multă vreme, cea mai apropiată ţară occidentală, primul colţ al paradisului în care ajungeau temerarii care fugeau de comunism, lagărul de la Traiskirchen care, în ciuda numelui de „lagăr“, era prima etapă în drumul către o viaţă mai liberă şi mai bună. Tot din Austria ne parvenea, uneori, cîte un pachet de Wiener Cafe sau, rarisim, o cutie colorată, cu chipul lui Mozart pe ea, conţinînd delicioase bomboane de ciocolată. Doar bănuiam pe atunci savoarea şniţelelor vieneze şi a ştrudelului original.
Mai tîrziu, după Revoluţie, am descoperit Austria ca fiind o ţară minunată pentru petrecerea vacanţelor de vară şi mai ales de iarnă, la schi. Cînd am auzit că o fată, o cunoştinţă de-a noastră, pleacă în Austria pentru a se mărita cu Hans, ne-am bucurat pentru ea. Trăise destul de bine şi în România, dar... Austria... era cu totul altceva. Auzisem că va locui într-un sătuc de munte, pe care ni-l închipuiam ca fiind de poveste, cu căsuţe ca din turtă dulce, unde toată iarna e un fel de Crăciun, iar vara un veşnic dans în şpilhozeni, pe pajiştile verzi.
Ne aflam la schi, undeva prin Tirol, cînd ne-a venit ideea s-o sunăm. S-a bucurat să ne audă şi să afle şi că sîntem în ţara ei de adopţie. Ne-a rugat ca în ziua în care ne întoarcem în România să ne programăm neapărat un ocol pe la ea, la masa de prînz. „Vă aştept cu masa, să nu cumva să mîncaţi înainte, o să vă pregătesc o pizza.“ În dimineaţa zilei cu pricina am studiat harta, am ales traseul care ni s-a părut cel mai scurt şi ne-am programat drumul pe care, pînă seara, aveam să ajungem la graniţa României cu Ungaria, aşa încît să fim taman pe la orele prînzului în micul sat, nu prea departe de Viena. Am mers pe nişte şosele tot mai înguste. Casele de pe margine erau din ce în ce mai dărăpănate, drumul se făcea tot mai vălurit şi, la un moment dat, chiar au început să fie gropi în asfalt. Nu ne venea să credem. Nimerisem într-o cu totul altă Austrie decît tot ceea ce ştiusem şi văzusem pînă atunci. Am realizat, cu surprindere, că în ţara aceea de vis pot exista şi locuri destul de mizerabile. Treceam printre case şi grajduri părăginite, unele păreau părăsite. Am ieşit, la un moment dat, din nou într-o şosea mare, locurile s-au mai luminat şi am ajuns la intersecţia unde ne aştepta amica noastră. Ne-am pupat şi ne-am îmbrăţişat în grabă. Apoi, ea a luat-o cu maşina înainte, pe un drumeag neasfaltat, ridicînd un nor de praf pînă la jumătatea brazilor. Am mers şi am tot mers pînă am ajuns într-un sat destul de cenuşiu. Acolo, ne-am oprit în dreptul unei gospodării cu multe anexe şi acareturi. Nu era o construcţie care să-ţi rămînă în minte, fără legătură cu acea căsuţă de turtă dulce pe care ne-o imaginasem. Dar era locuibilă şi cu toate utilităţile.
Înăuntru, i-am găsit pe cei patru copii mici ai prietenei noastre. Se jucau pe jos, fără multă gălăgie, cu mucii atîrnîndu-le. Făcuse deja patru copii cu austriacul! A apărut şi el, voinic şi taciturn. Amica îşi mai pierduse din vioiciunea de altădată. Era, acum, o mamă cu multe griji. Ne-a povestit cît de grea e viaţa acolo, cît de răi sînt unii oameni şi ce aventuri a avut cu ultima sarcină. Gravidă fiind, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Credea că a luat-o bînd laptele unei vaci bolnave. Doctorii din zonă, catolici, n-au acceptat să-i facă un avort şi i-au spus că există metode s-o trateze fără riscuri asupra sarcinii. În cele din urmă, a născut un copil mai slab, sensibil la boli, dar relativ normal. Ne-a spus, apoi, că vrea să-l dea în judecată pe preotul din sat, care, în fiecare dimineaţă, la ora 5, trăgea clopotele de cel puţin 500 de ori. „Un dement.“
Din bucătărie venea un miros îmbietor, care ne-a adus aminte cît de foame ne era după atîta drum parcurs prin Austria profundă. Şi, la un moment dat, gazda noastră s-a dus să scoată pizza din cuptor. A venit cu ea în sufragerie. Era rotundă, cam cît o farfurie obişnuită. Am întins mîinile tremurînde, crezînd că e o porţie pentru unul dintre noi. „Staţi un pic, că trebuie s-o tai“ – a zis gazda. Şi a împărţit acea pizza într-o mulţime de felii. Patru le-a dat copiilor, una mai mare a rezervat-o soţului, una i-a oferit-o soacrei şi încă trei ne-a dat nouă. Mi-a revenit o asemenea feliuţă, nici cît o palmă. Am terminat-o dintr-o îmbucătură şi jumătate, cu speranţa că din cuptorul cel frumos mirositor vor mai apărea şi alte pizze. Ei bine, n-a mai apărut nimic. Aia a fost tot. Cînd situaţia asta a devenit clară, n-am ştiut cum să ne retragem mai repede, mînaţi de dorinţa de a găsi un restaurant Rosenberg sau Landzeit pe autostradă, să mîncăm ceva.
(Aproape că mi-e ruşine să povestesc cum, în anul următor, lucrurile s-au repetat. Doar că în loc de micul triunghi de pizza, amica ne-a servit cu cîte o felie de pîine neagră unsă cu marmeladă. Şi, din nou, am dat fuga, după aceea, la un restaurant de pe autostradă. Amintindu-ne cum eram îndopaţi în cîte o vizită din România, chiar şi pe vremea cînd prin magazine nu se găseau de nici unele, ne-am zis că o fi vorba de cine ştie ce diferenţă culturală.)
