Dincolo de "The Human Body"

Despre expoziţia „The Human Body“ s-a tot vorbit. Ce m-a apucat, atunci, să redeschid acest subiect taman acum, la spartul tîrgului? Motivul îl constituie exemplara dezbatere & site („Des-coperind corpul uman: expunerea corpului în spaţiul public“), organizate de Alexandra Ion şi Valentin Toma, ambii de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“. Şi faptul că – aşa cum sugera Călin Cotoi – unul dintre participanţii la această discuţie, expoziţia este bună de gîndit, nu doar de privit, constituind, astfel, un excelent pretext pentru o utilă şi reală dezbatere de societate.

Pasiunile nu au ocolit nici această discuţie explicit academică, începînd, previzibil, cu acuzaţia de imoralitate datorată prezumtivei origini a corpurilor plastinate. Povestea a început în 2004, cînd Gunther von Hagens, părintele plastinaţiei, a fost acuzat de către Der Spiegel că trupurile expuse ar fi cele ale unor deţinuţi chinezi, victime ale regimului. Von Hagens a dat revista în judecată, a cerut probe pentru afirmaţiile făcute, nu a obţinut, aşa că a cîştigat procesul. Scenariul s-a repetat cu variaţiuni şi în alte ţări, dar nimeni, nicăieri, nu a putut confirma legal această bănuială: dosar închis. Pînă la proba contrară, eu unul suspend judecata...

Majoritatea discuţiilor s-au grupat însă în jurul mizei educativ-ştiinţifice. Specialiştii au vorbit despre „capodopere anatomice“, părinţii din sală au recunoscut interesul copiilor: consens. Ceea ce nu s-a discutat este o observaţie a lui Tony Walter vorbind despre aceeaşi expoziţie, dar în Anglia: detaşarea pe care medicul începător trebuie să o obţină prin exerciţiul disecţiei a început să fie considerată uşor excesivă de către corpul medical, care pledează acum pentru o predare a anatomiei mai „centrată pe pacient“. Nu cumva expoziţia de faţă extinde această „detaşare“ asupra profanilor, exact în momentul în care ea devine problematică pentru medici?

Complementar, s-a pus problema impactului emoţional asupra copiilor. În acest sens, Realitatea.net titra, cu litere mari: „Psihologi: Expoziţia «The Human Body» nu e adecvată oricărei vîrste.“ Un avertisment de genul „interzis minorilor“ ar fi, deci, necesar. De fapt, psiholoaga spunea cu totul altceva: „Prin cultura mult prea tradiţionalistă, inducem teama pentru moarte, pentru boli. Nu este în regulă, pentru că devenim anxioşi şi apoi depresivi la astfel de stimuli. E un fel de duplicitate la noi: nu ducem copiii la înmormîntare să vadă mortul, dar ducem mortul pînă la groapă, descoperit, să-l vadă lumea.“ Nimic de adăugat...

Apoi, suspiciunea de „ateism“, de „expoziţie fără nici un Dumnezeu“. Alexandru Dincovici a prezentat, însă, cîteva dintre impresiile publicului: „Încă o dovadă a perfecţiunii divine!“ sau „Există Dumnezeu! M-am convins încă o dată privind aceste minunate exponate!“ Păi?...

Problema nu se opreşte însă aici, căci, în cheie religioasă sau laică, se naşte suspiciunea referitoare la respectul datorat morţilor. Problemă încîlcită: dezgropatul moroilor, de pildă, poate să pară o totală lipsă de respect faţă de morţi, cînd, de fapt, el exprimă exact contrariul, doar că într-un mod nu tocmai „ortodox“. Pe de altă parte, expoziţia, ca orice expunere publică, este şi un spectacol, însuşi von Hagens folosind în acest sens termenul de edutainment. Este însă acest lucru decent? Lucia Ofrim a făcut o scurtă incursiune în istoria – altminteri foarte lungă – acestui gen de expuneri publice, de la mumiile egiptene sau moaşte, la muzeele de curiozităţi sau cele anatomice. Deci, dintr-un punct de vedere, nimic nou. Există apoi, uneori, şi o doză de ipocrizie politically correct, ca în cazul acoperirii mumiilor din British Museum, de pildă: să le expunem, dar să nu le vedem, căci e „imoral“. Mde...

Da, dar în acest caz, expunerea publică a resturilor umane se face în scop „comercial“, au decis nişte judecători din Franţa, interzicînd expoziţia; iar această corelaţie a apărut adesea şi în România. Desigur că există şi o dimensiune comercială, dar este greu de susţinut că reprezintă ţelul şi rostul „real“ (şi ascuns) al expoziţiei. Există, pe de altă parte, şi alte forme de „comerţ“ în jurul morţilor: facultăţile de medicină cumpără cadavre, bocitoarele de la sate sînt plătite pentru a plînge mortul. E adevărat, însă, că în aceste cazuri lipseşte partea de spectacol, or exact această asociere posibilă dintre cadavre umane şi showbiz este cea care deranjează.

Nu în ultimul rînd, pentru mulţi, corpurile plastinate sînt „frumoase“. „Expoziţia ar fi putut să fie găzduită la fel de bine la MNAC“ – a provocat acelaşi Călin Cotoi audienţa. Şi avea perfectă dreptate. Ajungem, astfel, la ceea ce mie, personal, mi se pare esenţial, şi anume estetismul postmodern al expoziţiei. Pus în context, el este doar o ducere la limită (provizorie) a unui relativ recent cult al corpului, în care acesta ia locul sufletului ca obiect şi cale a mîntuirii. „Scopul expoziţiei“ – declară şi organizatorii – „este de a insufla oamenilor dorinţa de a-şi respecta şi îngriji mai mult cea mai importantă posesie a lor – propriul corp“ (sublinierea mea). Iar plastinaţia poate asigura, apoi, acestui corp eternitatea rezervată altădată sufletului…

Acest cult al corpului viu are drept revers ocultarea şi eufemizarea morţii – „punerea ei sub preş“, cum spunea Lucia Ofrim. Rezultă o fascinaţie a morţii (Philippe Ariès), generînd o curiozitate iconoclastă faţă de „materializările morţii“, de la animalele taxidermizate ale artei contemporane (vezi Annette Messager & co.), la oamenii plastinaţi ai acestei expoziţii. Toate sînt păstrate însă la o distanţă confortabilă emoţional, prin estetizarea funerarului. Viaţa şi moartea îşi pierd, astfel, din greutatea lor ontologică „tradiţională“, pentru a deveni obiecte ale unui hedonism ludic.

De-abia aici intervine adevărata distanţare de religie, mai exact, faţă de „vechea“ cultură europeană infuzată de creştinism. Şi tot de aici ar trebui să înceapă dezbaterea de societate în jurul pretextului oferit de expoziţie.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.