Despre autoscopie

Am citit, nu demult, o anchetă interesantă despre defectele personale. Întrebarea esenţială – care credeţi că sînt defectele dumneavoastră principale? – era adresată unor personaje mai mult sau mai puţin cunoscute. Întîmplarea a făcut să-i ştiu pe doi-trei dintre intervievaţi şi, ca atare, după un interval bunicel de lectură, am încercat un oarecare sentiment de inadecvare. Împricinaţii vorbeau detaliat despre – să le spunem – neajunsuri ale propriilor personalităţi, pe care, cu siguranţă, nu le aveau, ori, cel puţin, dacă într-adevăr ei simţeau că le aveau, nu le exhibaseră pînă atunci, în vreun fel, către alteritate. Mai mult, nici unul nu menţiona, fie şi fugitiv, o inconsecvenţă reală a caracterului său, „inconsecvenţă“ sesizată nu neapărat de mine, ci asumată drept valabilă, în mod unanim, în cercurile de apropiaţi ai respectivilor. Părea că asculţi monologul (altfel, destul de relaxat şi jucăuş, de parcă discuţia nu s-ar fi referit la handicapuri şi culpe, ci, paradoxal, la virtuţi şi calităţi!) unui om fără un picior, care constată, senin, la un moment dat: „Lipsa mîinii stîngi reprezintă pentru mine o imensă problemă.“

Aş merge chiar mai departe şi aş susţine că perspectiva unora dintre interlocutori avea în ea ceva fundamental pozitiv. Nu numai tonul lor se voia jucăuş: întregul discurs introspectiv emis vibra de sănătate şi echilibru. Defectele (auto)inventate de oamenii în cauză ajunseseră să fie percepute – tocmai prin inexistenţa lor de facto – drept „limita de atins“ – vorba lui Gabriel Liiceanu într-o celebră carte. Mai precis, protagoniştii anchetei şi le fixau drept idealuri, se simţeau, aparent, minunat în pielea insului „defectuos“ pe care îl imaginaseră. Inutil de precizat că majoritatea „carenţelor“ de caracter prezentate acolo rămîneau dulci şi ameţitoare benignităţi. La o lectură mai atentă, bănuiesc că le-aş fi considerat eu însumi, ultimativ, „virtuţi“ demne de toată stima. Cînd şpriţarul-şef afirmă că slăbiciunea sa majoră e cafeaua, întrucît îi produce stări contemplative inubliabile, te cucereşte necondiţionat. Senzaţia iniţială de inadecvare lua uşor, prin urmare, forma unui veritabil exerciţiu de admiraţie.

Chestiunea are implicaţii mai profunde, legate de ceea ce americanii numesc – deşi cumva pleonastic sau măcar redundant – „caracter moral“. Discutînd despre defectele personale, vorbeşti, într-un anumit sens, în primul rînd, despre defectele de caracter şi, aşadar, despre incongruenţele propriei moralităţi. Or, în materie de moralitate – observa Andrei Pleşu încă de acum cîteva decenii – toţi ne declarăm inafailibili. Sîntem gata să ne asumăm – public – un intelect mai fragil, un nivel mai redus de cultură, o semnificaţie socială mai curînd fracturată şi o performanţă economică mai puţin evidentă, dar, în ruptul capului, nu vom accepta vreodată ipoteza că am fi imorali. Caracterul este sacru, asupra lui nu încap negocierile. Din poveştile noastre despre sine va reieşi clar că avem resurse inepuizabile de generozitate, că suferim neostoit de grija celuilalt, că iertăm ingratitudinile, nedreptăţile şi ostilitatea, că îi susţinem martiric pe cei care vin după noi, că ne-am descoperit de mici vocaţia christic-salvatoare, că, în sfîrşit, rivalizăm (fratern!) cu Maica Tereza.

Nu aş putea să explic de ce un om ar admite oricînd să fie dovedit mai degrabă idiot decît indecent. De ce, forţat totuşi de împrejurări, un om acceptă să vorbească despre defecte şi, apoi, treptat, le face şi pe acestea să semene cu nişte virtuţi. De ce dimensiunea etică a fiinţei sale se suprapune cu intimitatea absolută, devenind la fel de importantă ca şi viaţa. De ce între a fi deconspirat ca adulterin şi a fi demascat drept incompetent profesional, varianta a doua ar avea mereu cîştig de cauză. De ce abdicarea morală i se pare oricui o miză mult mai mare decît orice alt tip de abdicare la care te poate împinge existenţa. De ce, dacă l-ai acuza de răutate pe un semen, el ar intra imediat în degringoladă şi, ulterior, ar fi capabil de gigantice izbucniri, pe cînd, la acuzaţia de neglijenţă fizică, ar zîmbi cel mult încurcat. De ce trădarea isterizează, iar prostia amuză. De ce stigmatul nebuniei este preferabil celui de fariseism.

Ştiu numai că o astfel de ciudăţenie persistă de cînd lumea. În comunităţile arhaice de creştini, se practica, la început, confesiunea publică. Penitentul îşi mărturisea păcatele în faţa întregii comunităţi, şi nu în recluziunea dialogului cu duhovnicul. Procedura s-a schimbat în timp şi spovedania a devenit un act privat, în interiorul căruia preotul are rol de mediator, nu de auditor. Cumva, undeva, individul a înţeles că, nici măcar în actul pocăinţei sincere, nu e dispus să-şi toarne cenuşă în cap, în văzul lumii întregi. Să-şi dezgolească trupul în public, da, acceptă, la rigoare, micile inhibiţii putînd fi depăşite cu succes! Dezgolirea sufletului dinaintea unei întregi congregaţii (fie ea şi de credincioşi autentici, sensibili la drama mărturisirii unui potenţial fiu risipitor) – ei, aceasta ne duce pe un cu totul alt palier de reprezentare, înfiorător de diferit! Nu-i vorbă că, foarte frecvent, pînă şi mărturisirea individuală ajunge să-i irite pe mulţi duhovnici. Nu cer ei în predici, de atîtea ori, sinceritate la spovadă, pentru că, altfel, gestul mărturisirii capătă valoarea frecţiei la un picior de lemn?

În absenţa unor explicaţii raţionale ale unor asemenea – să zicem – sensibilităţi ancestrale ale umanităţii, putem propune ca întrebările cu caracter autoscopic să se pună uşor diferit: Cît de deştept vă consideraţi sau la ce nivel de educaţie vă aflaţi? Veţi vedea că, în noile circumstanţe de autoanaliză, noi, oamenii, avem potenţial. Am fi în stare chiar să dăm recitaluri de remarcabilă modestie.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.