E mai bine să te implici decît să fii spectator - interviu cu Radu TĂTUCU

L-am întîlnit săptămîna trecută la o conferinţă despre dezvoltarea capitalului uman, organizată la Banca Naţională de către GRASP – Global Romanian Society of Young Professionals, o organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în 2008 de un grup de tineri români care lucrează sau studiază în străinătate. Radu Tătucu este preşedintele acestei organizaţii care îşi asumă, programatic, un vis: „Our dream is to build a fair and competitive Romania by 2020.“ A studiat la Harvard, la John F. Kennedy School of Government, iar acum urmează un program de master la London School of Economics. A lucrat la Banca Mondială, într-un program special adresat tinerilor manageri. În spatele acestei traiectorii academice impresionante, se află un om firesc, cu un aer destins şi simpatic, care vorbeşte limpede şi decis: inspiră încredere şi normalitate.

Am citit un interviu al dumneavoastră de acum cîţiva ani, al cărui titlu avea un „ce“ senzaţional: „Românul care, la numai 24 de ani, lucrează la Banca Mondială.“ Cum trăiţi faptul că sînteţi prezentat ca o excepţie, ca un fel de „caz special“?

Sigur, e măgulitor că am apărut cu un asemenea titlu. Am muncit mult ca să ajung pînă acolo. Dar experienţa mea şi a altor tineri care au trăit experienţe similare arată că este un lucru normal: dacă ai studiat foarte mult, dacă ai făcut practică, poţi obţine un loc la Banca Mondială sau într-o mare corporaţie unde ceea ce faci poate avea un mare impact. Am lucrat într-un program special al Băncii Mondiale – sînt vreo 15.000 de candidaţi în fiecare an, pentru vreo 80 de locuri. Probabil că acest gen de prezentare în presă, în care se pune accentul pe „excepţional“, ne duce la ideea că excepţia confirmă regula: România n-a dus niciodată lipsă de vîrfuri. Aceste „insule de excelenţă“ au existat întotdeauna – am avut şi olimpici excepţionali, şi sportivi foarte buni... Dar unde cred că e mult de lucru în România este la medie: trebuie să ridicăm media, să ajungem la o clasă de mijloc care să dea senzaţia de normalitate.

Ce înţelegeţi prin normalitate astăzi, în România?

Cred că sînt multe insule de normalitate, dar ce se vede în mass-media, de cele mai multe ori, nu este această normalitate. Nu apar oamenii care într-adevăr fac ceva, se dedică muncii, sînt pasionaţi de ceea ce fac. Văd mulţi astfel de oameni – şi în mediul corporatist, şi în mediul ONG –, sînt oameni care îşi fac treaba, care tac şi fac ceea ce ştiu să facă. La televiziuni îi vedem, mai degrabă, pe cei care vorbesc şi nu fac. Lao Tse spunea că cei care ştiu nu vorbesc iar cei care vorbesc nu ştiu.

Ce ar trebui să facem pentru a lega între ele aceste insule de normalitate?

Cea mai bună ar fi, cred, abordarea „de la firul ierbii“: trebuie încurajate diverse forme de colaborare. Sînt atîtea asociaţii de tineri care se implică în comunităţi... Ar trebui încurajate să lucreze împreună, nu izolat: dacă fiecare are un proiect de succes într-o comunitate, în decurs de cîţiva ani, succesul s-ar extinde. În România de azi predomină însă o cultură foarte individualistă, în ciuda moştenirii celor 45 de ani de comunism. Lucrul în echipă nu prea există. Multe oportunităţi sînt văzute ca un joc cu sumă zero: „Dacă eu cîştig, tu trebuie să pierzi.“ Or, dacă nu se vede, în anumite ocazii, cum putem face ca să cîştigăm toţi, e destul de greu să ajungem la normalitate.

Aţi deprins acest mod de gîndire învăţînd şi trăind în străinătate? Căci, în toţi aceşti ani, aţi fost implicat în diverse activităţi şi în România...

Eu am plecat din România în clasa a XI-a, cu o bursă acordată de Fundaţia Soros. De cînd am plecat, am avut această idee ca o parte din experienţa şi cunoştinţele dobîndite în străinătate să le transmit înapoi. Aceasta a fost şi ideea programului prin care am plecat. Sînt atît de multe de făcut în România şi există un potenţial atît de mare... Asta mă doare cel mai mult: cît potenţial este irosit. Dacă ar fi o ţară în care nu se poate face nimic, ar fi mai uşor să te resemnezi. Dar cînd vezi cît potenţial există, te motivează. Aşa încît încerc să dau înapoi, fie şi de la distanţă, o parte din ceea ce am învăţat.

Acesta este motivul pentru care aţi înfiinţat GRASP?

Am început acum cinci ani, împreună cu cîţiva colegi, de la constatarea simplă că există foarte mulţi tineri români care lucrează sau studiază în străinătate şi nu au un mediu organizat prin care să comunice între ei şi să pună la un loc resursele de care dispun. Este foarte bine că fiecare are nişte rezultate la nivel individual, dar trebuie să reuşim să ne coalizăm şi să alcătuim o masă critică, pentru a putea vorbi de „circulaţia creierelor“, nu doar de „migraţia creierelor“, într-un singur sens... Am început cu o conferinţă la care au fost 50-60 de participanţi şi de atunci am tot crescut. Am avut un proiect de mentorat, în care elevi şi studenţi din România au lucrat alături de colegi de-ai noştri care au deja experinţă de cîţiva ani, am avut alt proiect despre diplomaţie, acum trei ani am elaborat un proiect de politici publice pentru a introduce votul electronic, în primul rînd pentru românii din străinătate, dar ulterior şi pentru românii de acasă.

Chestiunea votului electronic a întîmpinat opoziţie pentru că unii au bănuit că în spatele ei se ascunde intenţia de a fura voturi... Cum v-aţi împăcat cu asemenea reacţii?

Documentul de politici publice pe care l-am elaborat a analizat diversele metode de vot şi am ajuns la concluzia că votul electronic este de departe cel mai sigur. Există companii specializate în software, care au 20-30 de filtre de securitate. Probabilitatea de a sparge toate aceste filtre tinde dramatic către zero. Este mult mai uşor să falsfici voturile în ţară, prin turism electoral sau vot multiplu, decît să furi voturi electronice.

Nu vă simţiţi dezarmaţi cînd încercaţi, cu bună-credinţă, să puneţi cărămizile una peste alta, şi vi se răspunde că „nu se poate“ sau că „faceţi un joc ascuns“?

Ba da, e frustrant într-o anumită măsură. Cînd ai cele mai bune intenţii şi prezinţi lucruri care nu sînt rocket science, ci chestiuni de bun-simţ – există ţări ex-comuniste unde se practică deja votul electronic –, e frustrant. Ne-am lovit de mai multe ori de această reacţie defensivă. Asemenea atitudini trebuie combătute făcînd ceea ce ştii să faci mai bine şi arătînd că nu e nimic ascuns, nu e nici o conspiraţie la mijloc. Mai devreme sau mai tîrziu, tot o să ajungem să votăm electronic. Aşa că mi se pare, din nou, că este o oportunitate pierdută pentru România. Puteam fi pionieri, puteam fi printre primii care au introdus votul electronic, dar e mai uşor să cauţi scuze şi să spui că „la noi nu se poate“ şi că „se va fura“.

Spuneaţi că sînt foarte mulţi profesionişti care „tac şi fac“. De ce tac?

Un prim motiv – din cîte am aflat de la ei – este că sînt scîrbiţi de ceea ce văd în mass-media, în politică, şi nu vor să fie asociaţi cu aşa ceva. Asta mă duce cu gîndul la altă chestiune: de ce nu merge lumea la vot: atîţia ani, pe vremea comunismului, oamenii şi-au dorit să voteze, iar acum, cînd se poate vota liber, rata de participare a ajuns la vreo 40%. De ce? Experienţa din SUA şi din Marea Britanie m-a învăţat că a tăcea şi a nu face nimic e mai rău decît să faci ceva, chiar dacă greşeşti, căci se poate învăţa din greşeli. E mai bine să te implici cît de puţin decît să stai cu mîinile în sîn şi să fii spectator. În comunism s-a pierdut ideea de implicare civică, s-a pierdut dorinţa cetăţeanului de a fi parte din viaţa comunităţii. Oamenilor nu le e clar că ceea ce fac are implicaţii asupra vieţii sociale, deci şi asupra vieţii lor.

De multă vreme se vorbeşte la noi despre tineri, de la care se aşteaptă schimbarea: au fost şi sînt încă speranţe că politicienii tineri, de pildă, vor fi altfel. Între timp, politicienii tineri au ajuns la maturitate. E nevoie de un „declic“?

M-am gîndit de multe ori la această problemă. Cred că ar fi nevoie ca generaţia care a crescut sub comunism să se retragă total – şi din politică, şi din mediul de afaceri. Iar asta mai durează. Sînt multe persoane care au fost influente în perioada comunistă şi sînt influente şi acum. Nu ştiu dacă în ziua cînd se vor retrage lucrurile se vor schimba radical, dar se vor crea premisele pentru un breaking with the past şi vom putea scăpa de metehnele trecutului.

Aveţi un discurs pozitiv. Tinerii cu care lucraţi – tot aşa. Dar în societatea românească predomină lamentaţia şi autonegarea: „aşa ceva nu se poate la noi“, „n-o să reuşim niciodată să...“, „nu ne putem compara cu Vestul“ etc. Cum priviţi acest tip de discurs?

Cei care au un asemenea discurs vorbesc în necunoştinţă de cauză. Una e să mergi în concediu două săptămîni în SUA ori la Londra, alta e să trăieşti acolo şi să-ţi dai seama că şi în acele societăţi există probleme. Şi acolo există funcţionari publici ineficienţi, şi acolo sînt lucruri care nu merg bine. Acum cîteva zeci de ani, şi ţările occidentale erau mai puţin dezvoltate. Dar atitudinea e diferită: acolo, oamenii încearcă să facă ceva, chiar dacă pare greu, au ideea de a nu renunţa la bătălie înainte de a ajunge pe cîmpul de luptă. Am fost invitat de curînd să le vorbesc studenţilor de la un program de master de la ASE. Erau foarte drăguţi şi foarte inteligenţi. Dar am fost trist să văd că, la vîrsta lor, păreau oameni bătrîni: mă întrebau, de pildă, dacă pentru ei nu e tîrziu să meargă să studieze în străinătate; sau: „Dacă mă duc în străinătate, de unde ştiu că o să reuşesc?“ Nici eu n-am avut doar reuşite, am trecut şi prin dificultăţi, şi prin căderi; dar toate acestea m-au făcut mai înţelept, am învăţat din ele. Dar dacă la 23 de ani gîndeşti „mai bine nu mă duc, căci mi-e teamă că n-o să reuşesc“, nu e bine. Stabilitate nu mai există nicăieri astăzi, nimeni nu-ţi garantează o slujbă pe viaţă. Trebuie să-ţi asumi riscurile.

Această teamă faţă de risc nu e şi o consecinţă a felului în care sîntem educaţi în România?

Ba da. La noi se pune accentul pe memorizare şi pe regurgitarea cunoştinţelor. Nu sîntem încurajaţi deloc să ne dezvoltăm calităţile analitice, să punem întrebări – iar asta omoară curiozitatea şi spiritul de investigaţie. Ni se spune, cînd sîntem mici, să nu vorbim neîntrebaţi; ni se spune „decît să pui o întrebare stupidă, mai bine taci“. Or, nu există „întrebări stupide“, din orice întrebare poţi să înveţi ceva.

Care sînt cele mai importante lucruri pe care le-aţi deprins trăind şi studiind în SUA şi în Marea Britanie?

Mai întîi, diversitatea. Am avut ocazia să trăiesc într-o lume diversă şi să interacţionez cu oameni din culturi şi religii diferite, ceea ce m-a ajutat să înţeleg cum sînt acei oameni, de ce se comportă într-un anumit fel. Apoi, spiritul antreprenorial pe care ţi-l dezvoltă faptul de a trăi într-o lume atît de dinamică, în campusul universitar. Trebuie să înveţi cum să-ţi gestionezi viaţa şi problemele. În al treilea rînd, networking-ul. La noi se face confuzie între networking şi pile. Dar e important să cunoşti oamenii şi organizaţiile cu care vrei să lucrezi. În lumea de azi, care e foarte mobilă, reţelele sînt foarte importante, nu mai poţi sta în colţişorul tău, trebuie să interacţionezi cu oameni de pe toate continentele.

Spuneaţi că aveţi de gînd să vă întoarceţi la un moment dat în România. De ce?

În primul rînd, pentru că văd ce potenţial enorm este aici. Aş putea să contribui cu experienţa mea căpătată la nivel internaţional. Fiecare caz e unic; România nu e, desigur, Marea Britanie ori Germania. Dar se poate învăţa din ceea ce acele ţări au făcut bine, chiar şi greşelile lor sînt relevante, pentru a şti ce să nu greşim şi noi.

Nu vă e teamă că o să vă scufundaţi în „neantul valah“?

Asta e o replică la întrebarea pe care o puneau studenţii: „Şi dacă nu voi reuşi?“ Dar ştiţi cum se spune: it is better to have loved and lost than not to have loved at all. Pentru mine e o încercare. O să fac tot ce ţine de mine. Dacă nu iese bine, măcar voi şti că am încercat.