Capitalismul bun există!

O invitaţie un pic neobişnuită la o plimbare lungă prin cîmpiile Flandrei m-a dus în oraşul Ypres (Ieper). Oraşul nu e cine ştie ce pentru turistul zilelor noastre, cel care are nevoie de uimire sau de încîntare pentru a fi provocat la reflecţie. Uneori, însă, mărturisesc că eu sînt altfel, adică prefer să reflectez la ceea ce pare banal şi să mă minunez doar în consecinţă, descoperind uimitorul în învelişuri modeste. La Ieper, am văzut două lucruri care mi-au stîrnit reflecţii ce au devenit imediat materie primă pentru admiraţie. Primul, despre care voi vorbi altădată, este cultul eroilor – pe care britanicii îl practică, pe aceste meleaguri din afara ţării lor, cu o consecvenţă ceremonială, demnă de o mare naţiune. Al doilea – despre care voi vorbi acum – a fost, de fapt, întîlnirea cu un om.

T. conduce o afacere care, în domeniul ei, a ajuns să fie prima din lume. Produce un anumit tip de tarte (amuse-bouche) în care e lider mondial la vînzări. Cu şase decenii în urmă, tatăl său avea o mică patiserie în centrul oraşului. I-a venit ideea să producă ceva, mic şi gustos, după o reţetă proprie. A înţeles că succesul a depăşit graniţele micii comunităţi cînd s-a trezit cu scrisori venite de prin alte ţări şi chiar de peste Ocean, de la oameni care, în excursii, trecuseră pe la patiseria lui, gustaseră şi, după ce au ajuns acasă, îi solicitau produsele. Atunci, s-a gîndit să se extindă. Mica bucătărie de familie a devenit, treptat, un laborator profesionist şi, în prezent, este o fabrică în toată regula, enormă, de unde TIR-uri venite de peste tot încarcă paleţi cu produse. Fiul său, T., a continuat şi a dezvoltat afacerea. Astăzi, are fabrici în toată puterea cuvîntului, nu doar în oraşul său, ci şi în Franţa şi în Statele Unite. Vînzările se ridică la zeci de milioane de euro anual. Fabricile sale (am vizitat-o şi pe cea din Belgia, şi pe cea din Franţa) sînt aproape complet automatizate şi robotizate, lucrătorii fiind prezenţi doar în controlul permanent al calităţii producţiei, în menţinerea în bună funcţiune a maşinăriilor şi în vînzări. Toţi cei care lucrează pentru T. sînt alături de el de mulţi ani şi, după vorbele sale, ştiu tot ce e de ştiut în privinţa producţiei. Împreună cu experţi de cel mai înalt nivel, T. lucrează permanent la inventarea unor noi reţete, la crearea unor noi produse din nişa sa. Iese pe piaţă, cu regularitate, cu produse noi. Unele merg, şi pe acestea este mereu gata să le perfecţioneze. Altele nu, şi atunci se repliază, creează, caută permanent.

L-am cunoscut pe T. la o recepţie pe care chiar el o organiza pentru cîţiva dintre partenerii săi de afaceri, veniţi din toată lumea. Este, desigur, un om bogat şi, obişnuit cu oamenii bogaţi din România, am fost uimit de modestia lui, de buna lui cuviinţă, de buna sa dispoziţie. La recepţia de bun venit pe care a organizat-o, nu se sfia să ia de pe mese paharele goale şi să le ducă în bucătărie, dacă masa la care conversa cu invitaţii săi se umplea de recipiente folosite şi incomodau oarecum conversaţia, iar ospătarii nu mai pridideau cu servitul şi debarasatul. După un timp, l-am cunoscut şi pe fiul său, cel care va prelua, fără îndoială, afacerea. Lucra cot la cot alături de cei care munceau la organizarea evenimentului la care am participat. Un tînăr roşcovan, activ şi atletic, îmbrăcat simplu, în tricou şi blugi, fără vreo pretenţie de brand sau fashion. Iniţial, văzîndu-l cum trebăluieşte, am crezut că e unul dintre cei angajaţi de T. să se ocupe de toate cele. Transporta oameni la aeroport, la hotel, la cină sau în alte puncte de întîlnire. Căra lăzi, turna în pahare împreună cu ospătarii, se plasa în spatele meselor care ofereau bufetul, pentru a umple farfuriile invitaţilor. Răspundea, eficient şi competent, la orice întrebare legată de afacere. Mi-am dat seama că e fiul patronului cînd mi-a povestit ceva, spunînd „eu şi tata...“ Fiul, cuviincios şi muncitor, făcea, alături de angajaţi, tot ceea ce era de făcut pentru eveniment. T. îşi creşte urmaşul în cultul muncii şi al datoriei de a duce mai departe o afacere a familiei.

Nu m-am putut abţine să nu compar această situaţie cu ceea ce ştim, de prin jurul nostru. Beizadelele – cum li se spune copiilor răsfăţaţi şi mofturoşi ai îmbogăţiţilor zilei de pe la noi – sînt unul dintre motivele pentru care oamenii obişnuiţi urăsc capitalismul. Sau, mai exact, sînt învăţaţi să-l urască. Fiul lui T. este produsul capitalismului „cum trebuie“, aşa cum este tatăl său, aşa cum a fost bunicul său. Beizadelele de Bamboo – nu.

Sigur, mi se va spune că Flandra e departe de România. Tocmai în celălalt colţ al Europei. Dar simt că, totuşi, comparaţia e justificată, tocmai pentru a arăta că ethosul capitalist produce, de fapt, altceva decît spectacolul de aroganţă şi incompetenţă de la noi. Distanţa nu trebuie să fie un argument că situaţiile sînt irepetabile, ci un argument că, acolo unde sistemul e lăsat să meargă natural înainte, produce corect. În spaţiile depărtate de metehnele noastre mai mult sau mai puţin guvernamentale, treaba merge în cadrul capitalismului, nu în afara sa.

Poate că această informaţie nu e nouă. Sînt convins că, şi în România, există tineri care muncesc de rup, pentru a urma afacerile bune şi corecte, începute de părinţi. După cum sînt sigur că în România există oameni de afaceri de succes real, care ştiu să-şi crească copiii în obligaţia de a duce mai departe ceea ce au început ei. Continuitatea este esenţială capitalismului. Puţine lucruri de succes se inventează şi se epuizează într-o viaţă. Totuşi, era ceva în felul de-a fi al lui T. şi al fiului său, care mi-a dat un sentiment de noutate totală, de prospeţime, de viitor.

Printre toate textele care anunţă căderea şi erodarea capitalismului, care arată răul adus de acest sistem, ceea ce am văzut la Ypres mă reconfortează. Dincolo de eseuri sceptice sau de formule socialist-revoluţionare, povestea familiei lui T. arată că există realitatea capitalismului bun.