"Constat o efervescenţă a inteligenţei tinere..."
- interviu cu Bruno MAZZONI -
În ultimii ani, a tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu – şi multă lume a aflat despre el în această calitate. Dar mult mai puţini ştiu, de pildă, că a publicat, în Italia, un volum despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa: o antologie a inscripţiilor de pe cruci, studiate filologic şi critic. Bruno Mazzoni este profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Pisa (a zecea ca vechime din Italia, fondată în 1343). Este, cred, persoana cea mai informată în legătură cu actualitatea culturală românească: de cîte ori ne vedem, mă surprinde cu tot felul de ştiri pe care eu (încă) nu le-am aflat. Pasiunea pentru cultura română îi este egalată doar de marea lui eficienţă în a o promova. În ultimii ani, a îndeplinit, cu aceeaşi eficienţă, şi misiuni administrative, ca decan al Facultăţii de Limbi Străine de la Universitatea din Pisa şi ca preşedinte al Asociaţiei Italiene de Românistică.
Aţi fost lector de italiană la Bucureşti la începutul anilor ’70. V-aţi gîndit, cînd aţi venit aici, că vă veţi face din cultura română o profesie pentru tot restul vieţii?
Nu. (zîmbeşte) Trebuie să răspund „da“?
Trebuie să răspundeţi „de ce“ şi „cum“...
De fapt, încă din primii ani de facultate (am studiat la Università „Federico II“ din Napoli), am urmat, extracurricular, la Istituto Orientale di Napoli, un curs de română. Un profesor foarte tînăr, dar foarte ambiţios, Alberto Varvaro, un important specialist în filologie romanică, hotărîse ca o serie dintre studenţii săi să se ocupe de diversele domenii lingvistice din spaţiul neolatin. Eu am ajuns la el – malgré moi, sau poate nu tocmai malgré moi – în momentul în care celelalte zone fuseseră deja atribuite. Eram în anul I şi profesorul m-a invitat să urmez cursurile de română cu Teodor Onciulescu (un vechi profesor din Bucovina, care preda atunci la Napoli). Am urmat cursul timp de un an – în special poezie, dar şi ceva gramatică a limbii române cu Pasquale Buonincontro. Apoi am cerut o bursă la cursurile de vară şi aşa am ajuns prima dată la Sinaia (unde Universitatea din Bucureşti ţinea astfel de cursuri), în îndepărtatul an 1967. Desigur, acele cursuri au fost o ocazie de a cunoaşte ţara şi de a cunoaşte cîţiva profesori români importanţi – de la Iorgu Iordan la Alexandru Rosetti, de la Boris Cazacu la Daicoviciu –, ca şi cîţiva mari specialişti în lingvistica romanică, participanţi şi ei la aceste cursuri – de exemplu, Carlo Tagliavini şi Pierre Guiraud. Am cunoscut şi studenţi din alte ţări, cu care am stabilit raporturi pentru multă vreme. Într-un fel, toate acestea au afectat „imaginarul“ meu – căci era un fel de „deprovincializare“: proveneam din Napoli, care – avînd totuşi un anumit bagaj istoric şi cultural – este monolingv, în timp ce la Sinaia am avut ocazia să intru în contact direct cu toate limbile romanice. Şi a fost şi prima dată cînd am putut cunoaşte studenţi şi cercetători ruşi.
Ce aşteptări aveaţi, dincolo de aspectele strict lingvistice şi culturale? Era prima dată cînd veneaţi într-o ţară a „socialismului real“...
Acesta era un lucru în care nu investisem aşteptări speciale. Proveneam dintr-un mediu oarecum de stînga şi am primit această experienţă mai degrabă în mod pozitiv: nu vedeam mari inegalităţi sociale, constatam că studenţii pot urma facultatea avînd burse şi cămine studenţeşti (căminele fiind atunci, dar şi acum, în Italia, o raritate), iar acestea mi se păreau nişte lucruri interesante şi, în prima fază, au accentuat adeziunea mea la un fel de socialism mai degrabă utopic decît real. Socialismul real l-am cunoscut în anii următori, căci în 1968-1969 am venit cu o bursă de şapte luni, pentru a-mi face teza de licenţă (despre Şcoala Ardeleană). Bineînţeles, am luat contact cu o lume diferită: nu mai era mediul internaţional şi efervescent pe care îl cunoscusem la Sinaia, ci Căminul Grozăveşti, cu mica „bişniţă“ dimprejur şi cu toate aspectele sociale ale vieţii de student. Am urmat atunci cursuri de un foarte bun nivel – atît cu critici literari afirmaţi, cît şi cu lingvişti foarte buni: de la Iorgu Iordan şi Florica Dimitrescu pînă la Nicolae Manolescu şi Matei Călinescu (cu care am devenit apoi prieten). Am cunoscut atunci şi un mediu format din descendenţi ai vechii aristocraţii româneşti, care se întîlnea la faimoasele „ceaiuri de sîmbătă seara“. Mentorul meu în toate acestea a fost Vlad Georgescu, care abia se întorsese din SUA şi îmi mărturisea că venise cu o poziţie mai la stînga decît cea cu care plecase, tocmai din cauza experienţei americane, unde inegalităţile sociale îl făcuseră să vadă cu alţi ochi anumite lucruri din socialismul real. Nu trebuie să uităm, însă, că erau anii „dezgheţului“, cînd regimul de la Bucureşti încerca să restabilească relaţiile cu Occidentul.
În anii 1965-1973 au fost în România şi alţi colegi ai dvs. care, ulterior, au devenit profesori de română în Italia şi promotori ai culturii române...
A fost un fenomen destul de intersant. În Italia existau studii de română şi românistică în mai multe universităţi. Dar, atunci, s-a întîmplat să vină în România o serie de persoane care nu studiaseră propriu-zis româna. Marco Cugno, de pildă, nu făcuse studii de română, ci de literatură italiană, şi venise la Bucureşti ca lector de italiană. Dar i-a cunoscut pe Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Saşa Pană, Marin Sorescu şi alţii, astfel încît, după aceea, şi-a descoperit propria vocaţie de românist. Cînd şi-a terminat mandatul de lector de italiană, am venit eu: eram preocupat de temele româneşti, dar integrate într-o viziune pan-romanică. La jumătatea anilor ’70, a venit ca lector de italiană Roberto Scagno, care studiase filozofia şi era interesat de Mircea Eliade, aşa că aici a putut studia anii tinereţii lui Eliade, generaţia „Criterion“, a avut acces la reviste pe care, desigur, nu le putea găsi în Occident. Au existat însă, în generaţia mea, şi colegi care au fost de la început românişti. Teresa Ferro a studiat româna la Universitatea din Catania, cu Giuseppe Piccillo. Adriana Senatore îşi dăduse licenţa cu profesorul Onciulescu, a venit aici cu o bursă şi a lucrat cu Şerban Cioculescu, apoi a devenit profesoară de română la Universitatea din Bari. Aldo Cuneo (în prezent cercetător la Pisa) studiase româna la Florenţa şi a venit ca lector la Craiova. Şi a mai fost Luisa Valmarin, care studiase la catedra de românistică de la Universitatea „La Sapienza“ din Roma a profesoarei Rosa del Conte.
Se poate spune că toţi aceştia alcătuiesc o şcoală de românistică în Italia?
Dacă vrem să fim generoşi şi să ne lăudăm, se poate spune că este vorba despre o şcoală care, mulţi ani, nu a avut raporturi foarte intense. Începînd din ’80, am încercat – considerîndu-mă cumva în afara românisticii propriu-zise, căci pe atunci predam filologie romanică la Universitatea din Calabria – să aduc împreună acest grup de persoane, pentru a forma o asociaţie italiană a româniştilor. Dar erau unele persoane – în special românii din exil – care erau de părere că nu trebuie create punţi cu România. Lucru discutabil, după părerea mea, căci cultura română continua să existe dincolo de orice bariere. Dădeam mereu exemplul lui Cornel Mihai Ionescu, care era un mare italienist, un mare intelectual de nivel european, dar care nu abandonase România (deşi ar fi putut s-o facă); or, asta nu însemna că el e „reprezentantul“ regimului de la Bucureşti. Continua să se ocupe de cultură într-un mediu în care era tot mai greu să faci cultură. Aşa că am reuşit să creăm Associazione Italiana di Romenistica (AIR) abia după 1989. Într-un fel, am vrut să continuăm misiunea unei alte asociaţii internaţionale de românistică – aceea creată de Sorin Alexandrescu la Amsterdam, care publica International Journal of Romanian Studies. Eu îndeplinisem funcţia de secretar pentru Italia al acestei asociaţii. Aşa că asociaţia noastră e, într-un fel, tot internaţională – pentru că avem şi membri din alte ţări, inclusiv din România. Vocaţia transnaţională a AIR a fost inspirată, în bună măsură, de Marian Papahagi. Cine vrea să se ocupe de românistică o poate face dincolo de bariere ori de scheme naţionale şi ideologice.
Cum menţineaţi legătura cu România în anii ’80, cînd aici totul se închidea tot mai mult?
Eu continuam să menţin relaţiile cu prietenii cei mai buni pe care mi-i făcusem în anii anteriori. Reuşeam, atunci, să avem şi întîlniri „la vîrf“ cu Virgil Cândea (n. red: preşedintele de atunci al Asociaţiei „România“, care gestiona relaţiile culturale cu alte ţări), dar şi cu Paul Cornea sau Adrian Marino. Erau voci foarte diferite. Paul Cornea, de pildă, îmi vorbea, total „nediplomatic“, despre problemele ţării şi despre ce era oportun să facem din străinătate pentru a da semnale că regimul din România oprimă adevărata cultură. Virgil Cândea, fiind totuşi un mare intelectual, acceptase să fie un fel de portavoce a regimului şi să negocieze cu românii din exil.
Nu vă temeaţi atunci, cînd vizitaţi România, că aţi putea fi manipulaţi de Securitate?
Cei care am continuat atunci să menţinem legăturile cu România – Marco Cugno mai mult cu scriitorii, Luisa Valmarin, Pasquale Buonincontro şi eu mai mult cu universitarii – eram convinşi că tentative de manipulare puteau apărea oricînd. Dar asta n-a reprezentat un obstacol în menţinerea legăturilor noastre cu intelectualii români. Întîlneam atunci figuri care ne dădeau speranţa nu doar că nu totul e pierdut, dar şi că există posibilitatea unui dialog autentic. Bineînţeles, au fost şi mulţi intelectuali români care au făcut concesii regimului. Unele ne lăsau perplecşi, căci nu puteam înţelege de ce, după ce ajungeau să reprezinte ceva în cultura română din acei ani, unii continuau să laude regimul, făcînd afirmaţii care astăzi sună ridicol şi grotesc. Înţeleg însă că intelectualii – nu doar cei români – au unele slăbiciuni... În timpul fascismului, în Italia, profesorii universitari au fost obligaţi să depună un jurămînt de credinţă faţă de fascism: mai puţin de zece au refuzat să jure, toţi ceilalţi au jurat. Deci nu cred că vreun italian ar putea da lecţii de verticalitate vreunui român...
De ce v-aţi hotărît, la un moment dat, să vă ocupaţi de cultura română? Daţi-mi trei motive...
În primul rînd, descoperirea tradiţiei folclorice. Veneam din Napoli, unde în afară de le canzoni napolitane, celebre în toată lumea, nu mai există cultură populară. Aici, mergînd în Moldova sau în Maramureş, m-am cufundat în trecut – datorită unui prieten pasionat de folclor, Mihai Dimiu, fost director la Teatrul Mic, şi apoi datorită unor prieteni antropologi şi etnologi, de la Mihai Pop la Irina Nicolau. În al doilea rînd, mi-a plăcut să descopăr aici, cînd eram tînăr, profesori universitari care nu te priveau de sus, ci erau dispuşi să discute cu tine – un student străin oarecare – timp de cîteva ore, o temă de cercetare. Îmi amintesc cîteva vizite la Iorgu Iordan – care era atunci, pentru mine, cel mai mare lingvist în viaţă, alături de Alexandru Rosetti: în Italia, nici un universitar de o asemenea valoare n-ar fi arătat atîta disponibilitate faţă de un student. Al treilea motiv l-au reprezentat relaţiile cu scriitorii, în special cu poeţii. Mi-am dat seama, atunci, în ce măsură cuvîntul scriitorului avea, într-o ţară socialistă, o greutate pe care în Occident n-o avea. Scriitorii – ca şi teatrul, şi alte arte – erau, pe vremea aceea, pentru publicul românesc, o supapă de supravieţuire.
Cum e să-l traduci pe Mircea Cărtărescu?
Eu am ajuns tîrziu la traducere – abia la sfîrşitul anilor ’90, cînd mi-am dat seama că există o deschidere către literatura actuală din România. L-am ales pe Mircea Cărtărescu pentru că mi se pare cel mai reprezentativ, începînd din anii ’80 încoace. E un autor dificil, pentru rafinaţi – nu poţi imagina, pentru el, succese de public precum a avut Numele trandafirului de Umberto Eco. Dar scriitura lui complexă şi sofisticată înseamnă, pentru orice traducător, o „competiţie“ cu Cărtărescu, care devine şi o plăcere cotidiană, ce oferă multe satisfacţii. Plăcerea de a-l traduce depăşeşte cu mult dificultatea: plăcerea de a reda în italiană o scriitură atît de complexă şi fabulatorie, cu lumi paralele, care nu se regăseşte la nici un alt scriitor român contemporan.
Discursul public actual de la noi e mai degrabă pesimist: mulţi se lamentează că „nu s-a schimbat nimic“, că „România nu e cu adevărat o ţară europeană“. Cum comentaţi asemenea afirmaţii, cunoscînd România de peste 40 de ani?
Sîntem apropiaţi şi din acest punct de vedere: şi italianul mediu are tendinţa către autolamentare. Dar privind lucid lumea românească, pe lîngă fenomenul negativ al „fugii creierelor“ şi al hemoragiei demografice, constat o efervescenţă a inteligenţei tinere. Nu doar în literatură sau în publicistică, dar şi în domeniul investiţiilor, al economiei, al informaticii, şi în alte domenii. Această efervescenţă a inteligenţei mi se pare un semnal pozitiv şi o garanţie pentru viitorul ţării.
Foto: L. Muntean
