Cum e viaţa în marxismul corect implementat
Doamna Song a fost, cea mai mare parte din viaţa sa, un cetăţean banal al Coreei de Nord. L-a iubit pe Kim Ir Sen fără să fie prea interesată de politică – pur şi simplu, aşa era normal. A făcut mulţi copii, a muncit în fabrică, a fost de cîteva ori şefa comitetului revoluţionar de cartier. A îngrijit portretele lui Kim 1 şi Kim 2 – pe care fiecare muncitor le primea de la stat – cu o cîrpă specială de curăţat de praf. Pentru doamna Song, controalele miliţiei – care intra în casele oamenilor să vadă dacă şterg portretul de praf – au fost mereu inutile: ea le ştergea oricum pentru că aşa era bine.
Altfel, viaţa doamnei Song era banală. Mergea la magazinul de stat pentru alimente, unde schimba cartele şi bani pe mîncarea – aceeaşi mîncare, aceeaşi cantitate mereu, cu puţin orez – pe care statul calculează că o merită fiecare nord-coreean, în funcţie de munca depusă şi de casta din care provine. Toţi cetăţenii sînt organizaţi în cîteva zeci de asemenea caste, un fel de cercuri care au în centru familia Kim şi partidul, iar la periferie pe duşmanii regimului – foşti burghezi sau cei cu rude în afară.
Soţul doamnei Song e mai degrabă o dezamăgire – e ziarist, dar, din motive obscure, e mai puţin pătruns de avînt revoluţionar decît ar trebui. Se uită la ştirile despre realizările ţării, cu aerul că ştie cum se fac asemenea ştiri. A şi intrat în belele cîndva, cînd a făcut un comentariu nepotrivit. La TV era o ştire despre producţia în creştere de pantofi. La care el a zis că sînt minciuni, că el nu găseşte pantofi. Cum familia Song era una dintre puţinele cu televizor propriu, lăsau uşa deschisă pentru ca vecinii să vină să urmărească programele. Nu se ştie care dintre vecini l-a turnat. Altfel, familia Song îşi îndeplineşte conştiincioasă îndatoririle revoluţionare – cînd partidul îşi cheamă cetăţenii să-şi doneze propriile excremente pentru a înlocui îngrăşămintele chimice care nu mai sînt produse de fabrici, fiica cea mare a familiei traversează oraşul în fiecare zi, pînă la depozitul unde lasă ofranda din partea familiei. În schimb, primeşte un bon pentru hrană.
Apoi, a început să fie din ce în ce mai rău. Fabrica doamnei Song nu mai producea. Femeile din fabrici erau chemate la muncă oricum şi băgate în şedinţe ideologice. Apoi, cînd încep să se prăbuşească de foame, conducerea organizează excursii prin afara oraşului – adună buruieni pentru mîncare şi fier vechi. La un moment dat, le spune că ar fi bine să nu mai vină deloc, ceea ce e un şoc: ce să faci, ca şomer, într-un regim în care totul depinde de locul de muncă ales pentru tine, de către stat? Oricum, doamna Song nu mai are timp de întrebări, începe să leşine de foame. Acum, culesul buruienilor devine o aventură proprie, de care depinde supravieţuirea familiei. Iar doamna Song nu face faţă. Apar primele fisuri în credinţa ei. Care se agravează cînd moare soacra. Apoi soţul, care era intelectual şi incapabil să se descurce în noile reguli ale sălbăticiei. Apoi băiatul, care era sportiv, deci avea organismul neadaptat la foame. Şi totuşi, doamna Song nu poate articula ceva împotriva regimului. O fi adevărat că alimentele sînt puse deoparte pentru a-i hrăni pe muritorii de foame din Coreea de Sud, la reunificare?
Se ceartă cu fetele ei, care mîrîie la televizor cînd apare Kim 2 (tatăl lui Kim ăsta de acum). Le face trădătoare. Una dintre fete fuge în China. Se vinde ca mireasă pentru un chinez (e o întreagă industrie a mireselor coreene pentru chinezi) şi apoi fuge, după cîţiva ani, în Coreea de Sud. O minte pe doamna Song că e încă în China, o ademeneşte acolo. Femeia e şocată că există mîncare, că există haine, că există cuptor cu microunde. Ajunge în Coreea de Sud şi trebuie, la bătrîneţe, să se reinventeze.
Povestea doamnei Song este una reală. Apare în extraordinara carte a Barbarei Demick – Nothing to envy – Real lives in North Korea, care ar merita tradusă şi în română. Demick vorbeşte cu refugiaţi nord-coreeni care au ajuns în Coreea de Sud. Găseşte mai mulţi dintr-un singur oraş şi le verifică încrucişat poveştile. La un moment dat, povestea doamnei Song se amestecă cu altele, pe capitole tematice. Ca un soi de roman rusesc care aglomerează personaje interesante şi le împinge uşor, pe fiecare, spre momentul culminant pe care cu toţii îl ştim oricum. Povestea doamnei Song e chiar banală, altele sînt mai ieşite din comun – precum aceea bizară a doi îndrăgostiţi care au ascuns unul de altul planurile de evadare şi au fugit separat.
Toate poveştile urmăresc anumite momente-cheie, cum ar fi cel al morţii lui Kim Ir-Sen. Toţi ştiu unde erau şi ce făceau cînd au auzit vestea. Unii dintre transfugi au jelit sincer, alţii s-au simţit obligaţi să jelească, oamenii se uitau atent unii la alţii să vadă cine nu jeleşte. Statuia Mareşalului din fiecare localitate este, de fapt, centrul spiritual al acestui stat ateu. Pentru mulţi dintre ei, e ca şi cum ar fi murit Zeus sau Isus.
Altfel, sistemul economic e simplu, predictibil şi exact cum l-a visat Marx: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după cum decidem noi că are nevoie. Dacă vrei să cumperi mîncare, mergi la magazinul de mîncare şi dai bonurile primite pentru mîncare. Cînd economia se gripează, sistemul de aprovizionare nu mai are ce distribui. Alternativele au fost înăbuşite. Foametea se răspîndeşte.
Dacă vrei haine, nu prea poţi face nimic, oricum vei primi de la locul de muncă două uniforme, una de vară, una de iarnă. Dacă vrei obiecte de lux, gen bicicletă sau televizor, faci o cerere la locul de muncă şi aştepţi. Primeşti în funcţie de meritele ideologice.
Povestea foametei este spusă rece, aproape clinic. E povestea unei societăţi din care mîncarea dispare treptat, de la periferia societăţii spre clasa de mijloc. Elita (unde intră oricine are legătură cu partidul sau armata, oricît de mică) este protejată, ei au mîncare. Aflăm reţete de cum poţi să nu mori de foame, mîncînd scoarţă de copac şi iarbă. Aflăm ce se petrece cu organismul care mănîncă mai mult timp aşa ceva. Aflăm că cei buni mor primii, cei egoişti rezistă mai mult. Aparatul de propagandă porneşte campania „Să mîncăm doar două mese pe zi“. Cu toate astea, oamenii au nevoie de mîncare.
Mai e momentul realizării că nu trăiesc în cea mai bună ţară din lume. În mod incredibil, unii mai cred încă asta, chiar şi după ce oamenii au murit de foame în jurul lor. Dar nord-coreenii – spun ei – sînt ca nişte broaşte care trăiesc într-o fîntînă: bucăţica de cer de deasupra lor este singura realitate pe care o cunosc. Momentul realizării vine, de obicei, de la acea urmă de raţiune şi bun-simţ pe care regimul nu a reuşit să o stîrpească din fiecare. Un marinar care prinde întîmplător un post de radio sud-coreean aude două fete care se ceartă pe un loc de parcare. Banal. Doar că el nu a cunoscut niciodată pe nimeni care să aibă maşină proprie. Cum o arăta o ţară cu atît de multe maşini încît nu se găseşte parcare? Cum o fi posibil ca fete tinere să aibă maşina lor? Bizar.
Terminînd acest pseudoroman atent, bazat pe fapte reale, te bîntuie o întrebare: de unde prostia asta, cu comunismul care a fost o idee bună, prost implementată? Acest slogan este drag intelectualilor de stînga, chiar şi celor moderaţi, genul care spune în public că s-a împăcat cu capitalismul, dar la bere îţi mărturiseşte că fantazează la cum ar fi dacă...
De fapt, comunismul a fost riguros aplicat, cu mici scăpări. În Coreea de Nord au fost cele mai puţine scăpări. Coreea de Nord a aplicat cel mai fidel viziunea lui Karl Marx. Banii burghezi şi-au pierdut valoarea, fiecare individ contribuie cu o cantitate X de muncă la societate şi primeşte o cantitate Y de bunuri, în funcţie de judecata colectivă. Ce e mai curat marxist-comunist decît asta?
Dimpotrivă, URSS, cu banii săi reali, cu cozile care arătau că oamenii pot să aleagă singuri ce produse merită să consume – şi uneori chiar le şi obţineau dacă se străduiau –, URSS s-a abătut prea mult de la marxismul curat. Nu spunea Marx că proprietatea, banii, individualismul vor fi abolite? Poftim, Kim a fost cel mai serios, ceilalţi au încercat să aplice corect comunismul, dar nu mergeau pînă la capăt.
Faptul că URSS şi România lui Ceauşescu permiteau ţăranilor mici loturi individuale de pămînt era, de fapt, un compromis făcut proprietăţii şi libertăţii individuale. Cînd bunicul meu s-a prăpădit, statul ne-a luat lotul individual (bunica singură nu mai avea dreptul la el). Ţin minte acel lot: era atent îngrijit. Satul era înconjurat de cîmpuri părăginite ale CAP-ului, arate prost de tractorişti beţivi, de unde toată lumea fura. Lotul nostru, bine cultivat şi gospodărit, reprezenta libertatea, iniţiativa şi hărnicia care vin din individualism. Erau vreo 2000 de metri pătraţi de capitalism, permis de cel mai crunt regim comunist din Europa. Coreea de Nord e singura ţară comunistă în care ţăranilor li se confisca tot ce produceau. Marx luat la modul serios: nici o concesie făcută individului, totul la comun. Evident, la cea mai mică schimbare de mediu, societatea cea mai fidel marxistă moare de foame. Oricum, şi fără foamete, e cea mai primitivă societate din lume. Şi asta pentru că a aplicat fidel doctrina, nu invers.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
