Umorul, rîsul şi românii

Publicat în Dilema Veche nr. 485 din 30 mai-5 iunie 2013
Branduirea optimismului jpeg

Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului (mare lucru şi genetica asta!...). Dacă m-am înşelat şi, de fapt, stăm bine cu umorul, am vrut să văd cum stăm cu rîsul. Şi ca tot curiosul postmodern, am căutat pe Google „rîsul la români“. Au urmat pagini după pagini de sîntem de rîsul lumii, de (iar) ne-am făcut de rîsul Europei etc. Deci ne-am păstrat simţul ancestral al umorului, dar nu mai rîdem, ci rîde toată lumea de noi. Mda, ceva nu e în regulă...

Iată, însă, că ne aflăm deja în seriozitatea istorică a rîsului, căci – dacă e să-l credem pe Jacques Le Goff – există două mari tipuri de rîs, de practici ale rîsului, puternic ancorate în sistemul de valori al Occidentului: rîsul „bun“, pozitiv, eliberator, din tot sufletul – cum am spune noi; şi rîsul „rău“, negativ, răutăcios, plasat undeva „sub diafragmă“ (ziceau „experţii“ medievali), care nu are nici o legătură cu elitista ironie franceză şi pentru care avem şi noi un edificator repertoriu de expresii: miştocăreală, zeflemea, hăhăială, hlizeală, a se rîde de cineva, a rîde ca prostu’ etc. Rîsul are, deci, o istorie, pentru că este cultură. Există, prin urmare, culturi şi epoci diferite ale rîsului, chiar dacă rîsul defineşte Omul în general – cum considera Rabelais. Spune-mi dacă rîzi, cum rîzi, de ce rîzi, cu cine şi împotriva cui, şi-ţi spun cine eşti – afirmă acelaşi Le Goff. Rîsul are, deci, un rost, ancorat şi justificat în şi prin societatea în care este practicat. În jurul păcatului şi al mîntuirii, Europa creştină a opus rîsul şi lacrimile, carnavalul şi postul, făcînd din rîs mai degrabă partea diavolului, pînă cînd a venit Renaşterea să-l reabiliteze. Dincolo de această mare partiţie – reproducînd topografia morală a lumii creştine, umorul englezesc, ironia franceză, bancurile evreieşti sau acea Lachkultur a germanilor – au continuat, însă, propriile lor fizionomii culturale, ancorate în societăţile respective. Chiar şi socialismul a ajuns la internaţionalismul visat mai degrabă prin bancurile transnaţionale, ancorate în realităţile cotidiene ale „lagărului socialist“.

Rîsul este o expresie a societăţii întrucît îndeplineşte multiple funcţii în societatea respectivă. De la Democrit încoace, se spune că are şi o funcţie medicală; rîsul este o descărcare a unor sentimente prizoniere în sistemul nostru muscular, adică o descărcare a unor tensiuni interioare – avea să spună Spencer; mai prozaic, rîsul îngraşă – spunem noi. Mai departe, rîsul este clar legat de ceea ce Marcel Mauss va numi mult mai tîrziu „tehnici ale corpului“ – este încorporat şi se exprimă diferenţiat prin corp, de la forme de rîs la stiluri de surîs. Totodată, fără să-i pese de Descartes, rîsul uneşte corpul şi spiritul, orice exces într-o parte sau alta denaturîndu-l: rîzi din tot sufletul este sinonim cu rîzi din toată inima. Iar de la Freud încoace, rîsul şi-a extins domeniul, pătrunzînd şi în inconştient.

Mai importante din punctul nostru de vedere sînt, însă, funcţiile sale direct sociale. Sub acest aspect, funcţionaliştii au legat totdeauna rîsul de ordinea socială, de la forme de întărire ale acesteia – precum acele jocking relations despre care vorbeşte Radcliffe-Brown şi pe care le găsim şi la noi sub forma glumelor „licite“ despre soacre, ori prin strigatul peste sat, care satirizează fetele nemăritate –, pînă la forme de negare sau condamnare a ordinii date, precum riturile de răsturnare ale carnavalului, bancurile politice, satira socială etc. Este funcţia „corectivă“ a rîsului – despre care vorbea deja Bergson. Dincolo de acestea, rîsul îi uneşte pe oameni, creează comunităţi spontane ale „glumeţilor“, are o funcţie coezivă; complementar, acelaşi rîs ajută aceste comunităţi să se poziţioneze în societatea de apartenenţă, să se împace cu ordinea dată sau, dimpotrivă, să o respingă.

Ce s-a întîmplat în ultima vreme? Ei bine, piaţa a cucerit şi rîsul, acesta externalizîndu-se şi devenind o marfă de divertisment, oferită de servicii specializate, pe o piaţă liberă a umorului. Media, publicitatea, moda, ba chiar şi sloganurile manifestaţiilor de stradă adoptă tot mai mult un „cod umoristic“ – constată Lipovetski. Devenit entertainment, umorul se extinde şi pătrunde, democratic, în fiecare casă. Cu o condiţie: să rămînă inofensiv, să fie pur divertisment, loisir, amuzament „fără consecinţe în lumea seriosului“ – cum se exprimă un sociolog francez. Adică să-şi piardă consistenţa sa socială. În această formă, umorul devine slujba unor animatori profesionişti, iar cel „elitist“, al artiştilor, se retrage în „cultura alternativă“.

Ce s-a întîmplat, însă, la noi? Nu sîntem altfel, dar ceva este diferit. Pe de o parte, simţul umorului presupune o anumită detaşare, o convieţuire a lui homo ridens cu homo ludens – cum se exprimă Jacques Le Goff. Această detaşare pare să fie, însă, în grea suferinţă şi, odată cu ea, şi simţul umorului. Dacă te uiţi la feţele oamenilor de pe străzile patriei, vezi numai încrîncenare, drept care şi rîsul devine rînjet. Pe de altă parte, cu rare excepţii, în practica umorului de la noi lipsesc profesioniştii (cum lipsesc şi în atîtea alte domenii), aceştia fiind supliniţi de simpli bufoni, în sensul prost al cuvîntului. Drept care, şi rîsul devine tot mai mult unul „rău“, negativ, zeflemitor: unii rîd de noi, rîdem şi noi de alţii... După încarcerarea rîsului în comunism (dar şi „rezistenţa prin bancuri“), gluma politică a ieşit din casă în epoca de glorie a Academiei Caţavencu, după care a urmat libertatea indiferenţei prin divertisment. Ultima tresărire de umor am văzut-o la revoltele din iarna trecută. Dar a avut ea şi „consecinţe în lumea seriosului“?

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.

O mare invenție – contractul social jpeg
Se poate trăi și sub dictatură?
Fără această probă, argumentele celor care apără Justiția și judecătorii își pierd credibilitatea.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Resemnare
Turcia e doar încă un teren de luptă dintr-un război care se poartă intens de-a lungul și de-a latul lumii.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Un „dezavantaj” avantajos
Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.
Frica lui Putin jpeg
Non scholae...
Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.
index jpeg 5 webp
James Bond și fabrica de ciocolată a lui Charlie
Oricum, ce altceva este un spion la scara istoriei, dacă nu un copil mare care știe cum să (se) joace, nu-i așa?
A F portait Tulane 23 1 jpeg
Pierdut respect. Găsitorului, recompensă!
Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani?
„Cu bule“ jpeg
Curriculum vitae
În perioada comunistă, formula latinească s-a folosit mai puțin.
HCorches prel jpg
Undercover agent
Redați-le profesorilor demnitatea.
p 7 WC jpg
Alunecînd treptat spre distopie
Legea IA europeană, care urmează să fie finalizată în cursul acestui an, interzice explicit utilizarea datelor generate de utilizatori în scopul „clasificării sociale”.
Comunismul se aplică din nou jpeg
După 30 de ani
Mai sînt destui care cred că americanii nu au fost pe Lună, că totul ar fi fost o mare păcăleală, o făcătură de Hollywood.
index jpeg webp
Sindromul „greaua moștenire”
În cele mai multe cazuri, însă, politicienii se străduiesc să arate că ei sînt inițiatorii proiectelor
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Cadavre și steaguri
De fapt, avem de-a face cu o tactică de evaziune.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Despre vorbitul în public
O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.
Frica lui Putin jpeg
Oglinda
El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.
index jpeg 5 webp
Republica Turcia de o sută de ani
În rîndul turcilor s-a conturat o nouă filozofie, chiar ideologie: kemalismul. Mustafa Kemal Atatürk a schimbat mentalități.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
„Cu bule“ jpeg
Fotbal și futbol
Să fi fost mai curînd (cum s-a mai presupus) o manifestare de pudibonderie comparabilă cu cele produse de alte obsesii românești mai vechi și mai noi, precum teama de cacofonii?
HCorches prel jpg
Este multă tristețe în sufletul lor
Și totuși, cînd intră la ore, încearcă să aibă zîmbet pe buze. Și totuși, cînd ies de la ore, adesea au zîmbet pe buze.
IMG 8779 jpeg
p 7 WC jpg
O lume a reluărilor nedorite
Inteligența Artificială e, în cele din urmă, un instrument, care poate fi folosit în scopuri bune
Comunismul se aplică din nou jpeg
Crimă și pedeapsă
După eliberare, Bogdan Stașinski a fost preluat probabil de serviciile secrete occidentale și nu se mai știe nimic clar despre el.
O mare invenție – contractul social jpeg
Ce fel de magistrați?
Rostul profund al întregului sistem judiciar constă în realizarea și menținerea armoniei sociale.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Discuția despre extremism
Nu, interzicerea unui partid nu e soluția. Pentru incidente specifice există Codul Penal. Pentru tot restul e vorba de bun-simț.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știu și ce pot economiștii (O întrebare pe care mi-am pus-o prin 2008 și la care încă aștept răspuns...)
Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cauzele cutremurelor din vestul României. INFP: „Asta pune o presiune enormă”
Cutremurul din Arad s-a simțit în Ungaria, Croația și Serbia. Seismologii explică ce cauze produc cutremurele din zona de vest a țării.
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.