Note, stări, zile
Februarie 2012, Bucureşti
După gustul meu, poeţii îşi recită mai bine poeziile decît o fac actorii. Fireşte, cu excepţiile de rigoare. Cine i-a auzit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Ivănescu, pe George Călinescu, pe Teodor Pâcă şi pe alţii rostindu-şi textele, nu-şi poate imagina un mai potrivit mod de lectură. (De neuitat e, pentru mine, şi Sadoveanu citind „Sara pe deal“.)
Ioan Alexandru avea, şi el, harul – incomparabil – de a-şi scanda versurile, cu un amestec de simplitate arhaică, patos profetic şi inocenţă adolescentină. Era integral prezent în fiecare silabă, în fiecare literă pe care o pronunţa. Combustia interioară care se făcea auzită în fiecare sunet avea o forţă de contaminare irezistibilă. Şi asta pentru că era unul dintre cei puţini care tratează cuvintele nu ca pe nişte convenţii, ci ca pe nişte stihii vitale, autonome, mînate de adierea Duhului...
Aprilie 2012, Bucureşti.
(In memoriam Ion Lucian.) Cînd, în 1990, Ion Lucian mi-a făcut o vizită la Ministerul Culturii, pentru a-mi propune înfiinţarea unui teatru pentru copii, n-am avut deloc sentimentul că el era acela care cere, şi eu acela care urma să dea. Am simţit, dimpotrivă, că el avea ceva de oferit şi că primitorul eram eu şi, împreună cu mine, cultura românească, teatrul românesc şi copiii acelui moment. Ceea ce mi se cerea, în fond, nu era decît buna-cuviinţă de a ieşi în întîmpinarea acestui formidabil cadou. Mă felicit că am făcut-o şi că pot număra întemeierea Teatrului Excelsior printre rezultatele durabile ale mandatului meu.
Dar nu simpla bună-cuviinţă a fost motivaţia gestului meu. Îl admiram pe Ion Lucian din copilărie. Am cochetat, pînă tîrziu, cu dorinţa de a deveni actor, am jucat, ca elev, în cîteva piese (la Palatul Pionierilor şi la Teatrul Giuleşti), am participat, tot ca actor in nuce la mai multe emisiuni de radio şi televiziune. Atunci am cunoscut-o pe Daniela Anencov, de care toată generaţia mea de puberi a fost discret, dar temeinic îndrăgostită. (Mă pot lăuda că şi pe Paula Sorescu am cunoscut-o înaintea lui Ion Lucian, pe vremea cînd eram amîndoi elevi la Liceul „Spiru Haret“ şi cînd, alături de alţi colegi, savuram farmecele ei de gimnastă la serbările de sfîrşit de an.) Pe acest fundal, îmi închipuiam, candid, că admiraţia mea pentru maestrul Lucian nu era simpla idolatrie a unui spectator, ci aprecierea „competentă“ a unui profesionist începător pentru un profesionist excepţional, aflat la apogeu. Cu trecerea timpului, am descoperit însă şi alte chipuri ale lui Ion Lucian. Era un om cultivat, un scriitor inspirat şi îndemînatic, un om plin de umor. Unul dintre cei puţini care îşi au centrul nu în ei înşişi, ci în domeniul pe care îl slujesc. S-a dedicat, fără vanităţi solemne, unor valori pe care, astăzi, le neglijăm în mod sinucigaş: construcţia instituţională, respectul pentru scris şi pentru educaţie, grija pentru copilărie şi copii. A spus-o, în repetate rînduri: în sfera copilăriei nu trebuie abuzat de demitizări, ingeniozităţi şmechere, modernisme de paradă. A putut fi socotit, de aceea, „conservator“, prea circumspect cu inovaţia săltăreaţă, cu zgomotele ultimei ore. Dar eu tocmai de aceea îl admir. Îmi plac naturile care pun accentul mai mult pe păstrare decît pe agitaţia modelor, a subtilităţilor factice, a adaptării la mondenitate şi rating. Nu întîmplător am adoptat, pentru frontispiciul Dilemei, o vorbă a de neocolitului Caragiale: „Sînt vechi, domnule!“ Sînt vechi. Şi Ion Lucian era „vechi“. Şi era minunat, ca (aproape) toate lucrurile vechi: prietenia, arta, politeţea şi vinul. Tot ce e vechi (a nu se confunda cu ceea ce e inactual, sclerozat, defazat) e excelsior, adică aşezat sus şi în continuă ascensiune. Ion Lucian a fost un om-instituţie şi ar trebui să devină model, reper, monument al slujirii de oameni şi de ţară, mustrare vie pentru netrebnici.
