Feluri de a vorbi
Trăim în centrul unei nebuloase care se cheamă talk-show. La televiziune şi la radio, la Guvern şi în Parlament, în ziare, la şedinţele sindicale şi de partid, în piaţa publică, la mese amicale sau în familie, pretutindeni se vorbeşte dezlănţuit, lacom, voluptuos. Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut. Dar ce diversitate, ce policromii, ce nuanţe! Cine ar îndrăzni să sistematizeze acest zburdalnic zgomot de fond al vieţii noastre zilnice? Iată, totuşi, cîteva note rapide, în perspectiva unei răbdătoare încercări viitoare:
1. Vorbitorul amuzant. Vrea să te distreze cu orice preţ, deşi n-are nimic de spus. E plin de glumiţe, istorioare în doi peri, calambururi şi grimase mucalite. E băiat deştept, tachinează „paradigma feminină a auditoriului“, enervează, în final, pe toată lumea.
2. Vorbitorul competent. Ştie. Ascultă vag nerăbdător neroziile celorlalţi şi intervine decisiv, cu un aplomb mirandolian, pentru a tranşa lucrurile. E autoritar şi enciclopedic. De la agricultură la teologie, nimic din ce e teoretic nu-i e străin. Poate da lecţii fotbaliştilor şi miniştrilor, taţilor de familie şi tineretului bezmetic, tuturor compatrioţilor aflaţi în derută. Are soluţii, are morgă, n-are cu cine discuta.
3. Vorbitorul oracular. Nu vorbeşte. Oficiază. Are o misiune. O parte din el e deja statuie, discursul lui e gîndit ca un depozit de viitoare citate. Se adresează contemporanilor, dar mai ales secolelor care vin. E o instituţie. Prin urmare, nu poate greşi, nu poate fi întrerupt şi nu poate fi contrazis. E monumental şi ridicol. Gestul e scenografic, privirea – oţelită. Stupiditate solemnă, cu irezistibil efect soporific.
4. Vorbitorul constructiv. Înţelege repede şi are propuneri practice. Agitat, tonic, diurn pînă la insomnie. Nu crede în obstacole, dubii şi melancolii. Vrea să te ajute, chiar dacă n-ai chef. Vrea fericirea tuturor. Îţi explică, surîzînd încurajator, că nu se poate face omletă fără să spargi ouăle.
5. Predicatorul. Te ceartă. Îţi vrea binele, dar te crede inapt să-l obţii. E înţelept şi sumbru. Nesigur de capacităţile tale intelectuale, îţi vorbeşte în pilde transparente, în cuvinte simple şi amare.
6. Vorbitorul „popular“. Se coboară la nivelul „publicului larg“. Cultivă cordialitatea brută, cimilitura, buna-dispoziţie „din topor“. La nevoie, zice „bade!“, „mătuşică!“ sau „măi, omule!“. Se străduieşte să miroasă a opincă, se exprimă bolovănos, suduieşte îmbuibarea guvernamentală. (Echivalent în planul retoricii feminine e stilul „fată bună“: laşi să se vadă, îndărătul fiecărei fraze, „mama“, „soţia“, „gospodina“, femeia de
suflet şi de comitet.)
7. Vorbitorul cult. Nimic fără Kant, fără lecţii de istorie, fără citate ţepene. Fraza e sibilinică, privirea – adumbrită de reflexiuni abisale. Stil de „lexicon ambulant“, ţinută de belfer încercănat. Cuvintele sînt căutate la limita indescifrabilului, sintaxa e obscură, gramatica – aproximativă, mesajul – inexistent.
8. Diplomatul. Vorbire în bobote. Colocvialitate vidă. Tehnica de a perora, evitînd cu grijă orice comunicare reală, orice conţinut explicit. Surîsuri reci, subînţelesuri fără nici un înţeles, coregrafie mecanică.
9. Vorbitorul incontinent. Odată pornit, cade într-un soi de transă. Nu mai percepe nimic din lumea înconjurătoare, îşi dizolvă, torenţial, interlocutorul, clămpăne precipitat, ridică glasul, se ridică în picioare, gesticulează spasmodic, se înveseleşte imprevizibil şi se înfurie devastator. (Subspecie: stilul fluvial, cumulativ, cu intercalări infinite, divagaţii, derapaje, deliruri.)
10. Vorbitorul informal. Tutuie, americăneşte, pe toată lumea, e „interactiv“, pantomimic, matter of fact. Băiat de viaţă, nepretenţios (dar smart), săritor (şi la propriu, şi la figurat), tolerant, trendy. Ireproşabil, inexpugnabil, indigerabil.
...Şi aşa mai departe.
(Apărut în Dilema veche, nr. 189, 24 septembrie 2007)
