Despre generaţii

Într-un articol publicat în Adevărul literar şi artistic din octombrie 1933 – intitulat „Anecdote cu tîlc“ –, Aristarc (G. Călinescu) porneşte, ca întotdeauna, de la o glumă banală şi ajunge la o concluzie ceva mai complicată. Spune moralistul mizantrop că „o bătrînă asupra căreia desele accidente de tren făcuseră o adîncă impresie, se plimba scrutătoare prin faţa vagoanelor, nehotărîndu-se în care să se suie.“ Obosită, probabil, de atîta incertitudine, eroina îşi ia, la un moment dat, inima în dinţi şi îl abordează ferm pe şeful de tren: „Care vagon este periculos, la caz, Doamne fereşte, de accident?“ Acesta îi răspunde, cu siguranţă profesională, că, neîndoios, primul şi ultimul. Atunci, bătrîna întreabă plină de indignare: „La ce dracu’ le mai pune?“ Asociaţia călinesciană, deşi neaşteptată, este – vorba criticului însuşi – plină de „tîlc“. Aristarc notează că, aidoma „babei noastre judecă şi unii scriitori bătrîni sau tineri. Pentru cei tineri, vagonul care deraiază în literatură e acela al bătrînilor; pentru cei bătrîni, acela al tinerilor. Şi toţi se întreabă: «La ce dracu’ le mai pune?», nedîndu-şi seama că aceşti doi termeni sînt inevitabili, că numărul doi presupune numărul unu, că generaţia actuală presupune pe cea antecedentă şi celelalte.“ Altfel zis, oricît de sofisticat, în problemele fundamentale de supravieţuire (fie ea şi culturală ori istorică), individul se dovedeşte elementar, renunţînd nu doar la fineţe, ci chiar la raţionalitate.

Conflictul dintre generaţii – desfăşurat cu precădere în lumea creatorilor (artistici, ştiinţifici şi politici) – reprezintă, bineînţeles, o realitate universală şi umană, fiind imposibil de delimitat cronologic, psihologic, etnic şi mentalist. Ciocnirea vîrstelor spirituale face parte, în ultimă instanţă, din codul nostru genetic şi indică o nevoie vitală de progres. Noica observă undeva că moartea geniului (a „marelui profesor“, a „marelui savant“, a „marelui ideolog“) rămîne o necesitate istorică, în absenţa sa, evoluţia însăşi ajungînd în pragul crizei. O minte, oricît de valoroasă – credea filozoful –, se supune inevitabilei eroziuni biologice, atingînd momentul firesc al „plafonării“ în propria sa excepţionalitate. În situaţia respectivă, „marele profesor“ („marele savant“ sau „marele ideolog“) devine mai curînd un factor de stagnare şi chiar de represiune a urmaşilor, decît un element de progres, înlocuirea lui imediată derivînd dintr-un imperativ de supravieţuire a comunităţii şi foarte puţin din capriciile de ascensiune a aşa-zisului „lup tînăr“. Fără îndoială că, din această lege nescrisă a dialecticii modelelor spirituale, s-a născut, în timp, şi convingerea că nimeni nu este de neînlocuit, existenţa asigurînd, prin mutaţiile sale inefabile şi aparent ilogice, o permanentă înnoire a ciclurilor, a mentalităţilor şi, implicit, a generaţiilor.

Problema intervine cu adevărat cînd insul refuză să accepte circuitul natural al valorilor şi, iritat de propria perisabilitate, arată o ostilitate anormală fie faţă de cei care vin, fie faţă de cei care pleacă, punîndu-şi întrebări aberante, asemenea bătrînei din anecdota călinesciană. Astfel de ipostaze apar, de regulă, în vremuri de instabilitate axiologică, în contexte de bulversare istorică şi culturală, cînd punctele de reper sînt flexibile şi, adesea, irecognoscibile. Inutil să mai precizez că acesta îmi pare a fi portretul-robot al societăţii româneşti din prezent. Un argument este chiar violenţa confruntării dintre generaţii, în toate planurile manifestărilor socio-culturale. Nu ştiu cîţi dintre noi mai au timp să urmărească duritatea schimbului de forţe (şi, implicit, de mentalităţi) din viaţa comunităţii noastre, dar, cu sau fără spectatori, el se desfăşoară intens, oferind un spectacol complicat (în latura lui grotescă ori sublimă, depinde de unghi) care, pentru istoricii viitorului – nu am nici un dubiu – va constitui material de studiu. Unii vorbesc despre tranziţia de la un eon cultural la altul şi nu numai de la o generaţie a trecutului la una a prezentului, fapt care ar explica agresivitatea confruntărilor. Etapele în discuţie ar fi „modernitatea“ şi, respectiv, „postmodernitatea“ (în spaţiul euro-american, trecerea în chestiune a avut loc în anii ’60-’70), două modele de gîndire care, deşi nu sînt esenţial ireconciliabile, propun tipare mentaliste diferite, intrînd în interacţiune zgomotoasă, volens nolens.

Alţii, mai prudenţi, amintesc de nesincronizarea României cu nici una dintre aceste faze de evoluţie euro-americană (din cauza retardului istoric) şi, prin urmare, văd aici o confruntare între două centre ale puterii financiare, politice şi culturale: conservatorii ori „seniorii“ (adepţii unei autocraţii neaoşe, prin păstrarea variantelor de dominaţie autohtone, de inspiraţie tradiţionalistă) şi cosmopoliţii ori „juniorii“ (susţinătorii unei variante de putere actualizate, prin transplantul unor tipare internaţionale). În sfîrşit, cei mai mulţi – nu neapărat cu rafinament teoretic, însă cu bun instinct de evaluare – cred că nici unii, nici alţii nu sînt mai adecvaţi, conflictul dintre generaţii (în literatură, cultură, ştiinţă, politică ş.a.m.d.) nefiind decît un moft al substituţiei sferelor de influenţă. Ca şi baba lui Călinescu, ei se întreabă: „La ce dracu’ le mai bagă?“ Culmea, în România contemporană, nedumerirea amintită ar putea să fie legitimă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.