În care se rezolvă problema căsătoriilor gay din România
„Mii de soţi heterosexuali vor ca şi căsătoriile lor să fie interzise prin Constituţie“ – anunţă o falsă ştire de pe site-ul TimesNewRoman.ro. Aceştia afirmă că interzicerea doar a căsătoriilor gay „ar fi profund discriminatorie“. Poanta asta pune degetul pe două fracturi logice ale actualei dezbateri despre căsătoriile gay: 1) Ce mai înseamnă şi pentru cine e importantă căsătoria? şi 2) Ce legătură are căsătoria cu discriminarea? Să le luăm pe rînd.
Am auzit, într-un documentar BBC, un vechi activist gay care se plîngea de povestea asta cu căsătoria. „E o catastrofă pentru comunitate“ – se plîngea el. Omul crescuse în cultura alternativă a anilor ’60, în comunităţi gay din San Francisco. Era vorba despre un stil de viaţă (din care cultura gay era numai o parte) care respingea „normalitatea“ plictisitoare, mic burgheză. Gîndiţi-vă la toate filmele cu hippioţi şi veţi înţelege despre ce vorbea. Pentru el, recunoaşterea homosexualităţii nu fusese o simplă schimbare de preferinţă sexuală, fusese un efort de a construi o altfel de societate. „Acum, ăştia noi vor să se căsătorească“ – zice omul, rîzînd nervos. Ironia istorică este, într-adevăr, superbă. Ca propagandist mic-burghez liberal, salut această victorie istorică a stilului de viaţă cuminte şi capitalist asupra nebunilor ani ’60. Noi, mic-burghezii, ar trebui să ne bucurăm că noile generaţii gay vor să se căsătorească, să trăiască plictiseala de cuplu, viaţa cu rate la bancă, stresul pentru găsirea unei grădiniţe bune şi angoasa vacanţei petrecute mereu cu aceeaşi persoană. Într-o lume occidentală în care căsătoria este abandonată în masă de heterosexuali, ea devine un stindard pentru homosexuali.
Deci, ce mai înseamnă căsătoria? De fapt, vorbim despre două căsătorii – care, în România, sînt clar separate. Plimbarea ridicolă a nunţilor între primărie şi biserică a devenit atît de banală, încît puţină lume se mai întreabă de ce se practică. De fapt, căsătoria a fost o practică religioasă în cea mai mare parte a istoriei, aşa cum se calculează ea de la Christos încoace. Te cununai în faţa lui Dumnezeu şi asta ţinea loc de legămînt social. În America, în multe state, ceremonia e una singură. Totuşi, esenţa e diferită. Prin cununia civilă, doi oameni intră de bună voie sub incidenţa unei serii de legi care garantează anumite drepturi şi obligaţii pentru părţi. Dreptul la moştenire este, poate, cel mai important. Prin refuzul căsătoriei civile pentru gay, statul declară că două persoane adulte nu au dreptul de a intra într-un asemenea contract. De ce e bine ca statul să facă asta? Oponenţii căsătoriei gay nu acoperă aproape niciodată acest aspect. De aici şi faptul că există foarte mulţi oameni care se opun căsătoriei gay, dar sînt de acord cu o uniune civilă. Termenul însuşi de „uniune civilă“ este un eufemism de care a fost nevoie pentru a evita confuzia dintre căsătoria civilă şi cea religioasă. Preşedintele Obama se opunea căsătoriei gay cînd a fost ales prima dată, dar era de acord cu uniunea civilă. Apoi, cînd opinia publică s-a schimbat în America, acest preşedinte – ale cărui principale caracteristici sînt oportunismul şi laşitatea – şi-a schimbat şi el opinia. Am avut şi o surpriză de la Crin Antonescu – după ce a făcut bancuri de autobază în comisia de revizuire a Constituţiei („La noi în partid avem alte obiceiuri“ – hă hă hă!), preşedintele PNL a declarat că ar fi de acord cu uniunile civile. Deci, cînd se calmează, oamenii tind să fie de acord că statul nu are de ce să refuze un contract între două persoane adulte, pe motive de orientare sexuală.
Să trecem la căsătoria religioasă. Ce înseamnă ea? Pentru practica civilă, nimic. Cuplurile heterosexuale din România care aleg să se căsătorească doar civil se bucură de exact aceleaşi condiţii ca marea masă care face şi plimbarea pînă la biserică şi se leapădă de diavol. (Aţi observat moaca oamenilor cînd îi pune popa să zică asta? La modul: e pe bune?) Căsătoria religioasă este, deci, un cu totul alt fel de uniune şi nu poate fi pusă în termenii unui contract între doi adulţi. Este o înţelegere între cei doi şi o comunitate de credincioşi. Cei doi îi iau garanţi pe naşi şi jură anumite chestiuni (unele de-a dreptul dubioase, în cazul nostru, al ortodocşilor, cum ar fi că femeia trebuie să dea ascultare bărbatului – dar asta e o altă problemă). Este, deci, un ritual social extins, al unei comunităţi. Cum se integrează căsătoria gay în peisaj? Răspunsul este simplu: depinde de voinţa comunităţii. Şi astfel ajung la a doua chestiune: ce legătură are căsătoria cu discriminarea?
Dacă este vorba despre cea civilă, atunci cred că are legătură. Dreptul de moştenire pe baza unui contract liber asumat de părţi ar trebui să fie un drept minimal asigurat de stat. Uzul liber al proprietăţii private nu ar trebui să fie condiţionat de stat pe baza preferinţelor sexuale ale cetăţenilor contribuabili. În acest sens, aş vrea să văd atacat Codul Civil românesc, care defineşte căsătoria ca fiind între un bărbat şi o femeie. Codul Civil este – cum îi zice şi numele – o chestiune strict civilă, nu una religioasă. A condiţiona acest tip de contract de preferinţele sexuale ar fi trebuit să fie anticonstituţional, potrivit Constituţiei actuale, care vorbeşte despre soţi fără a preciza sexul. Cu ce drept a decis Parlamentul, de pildă, să limiteze dreptul de moştenire între „soţi“ la dreptul de moştenire între „un bărbat şi o femeie“?
Dar cum e cu căsătoria religioasă? Cînd plasezi discuţia în termeni de nondiscriminare, de fapt, ceri statului să intervină activ pentru a repara o nedreptate comisă de o entitate X împotriva unui grup vulnerabil Y. În cazul nostru, vorbim despre entitatea numită Biserica (în sens larg, orice biserică) şi despre grupul vulnerabil numit gay. Este căsătoria religioasă gay o obligaţie pe care statul ar trebui să o impună bisericilor? Nu cred.
Căsătoria religioasă este o alegere a unei comunităţi. Biserica decide pe cine să căsătorească religios. Biserica, la fel ca orice comunitate liber formată, poate alege pe cine acceptă şi în ce formă. Nu văd un motiv temeinic pentru care statul să schimbe balanţa antidiscriminare – libertate religioasă. În cazul căsătoriei civile, e clar: e vorba despre o relaţie între stat şi cetăţenii săi, pe care trebuie să-i trateze egal. În cazul căsătoriei religioase, e vorba despre o relaţie între stat, nişte cetăţeni care se consideră discriminaţi şi o comunitate care nu îi acceptă. Ca liberal, refuz să las statul să decidă şi să forţeze comunitatea să facă ceva ce nu doreşte. Ar trebui să fim mereu îngrijoraţi cînd cerem statului să facă aşa ceva, să limităm numai la cazuri excepţionale şi pe temeiuri clar delimitate. Evident, există cazuri în care statul trebuie să forţeze anumite comunităţi să nu discrimineze. De pildă, statul american a obligat universităţile să accepte studenţi negri. Găsesc intervenţia aceea justificată. Statul român a interzis unor persoane private să publice anunţuri de genul „Vînd apartament, exclus ţigani“. Din nou, cred că dreptul la nondiscriminare a bătut cu drept temei, în acel caz, dreptul la uzul liber al proprietăţii.
Nu văd însă căsătoria religioasă ca pe un drept al individului, opozabil dreptului comunităţii religioase de a se asocia numai cu cine doreşte (în cazul nostru, libertatea unei comunităţi religioase de a crede că în Rai se găsesc numai cupluri de cîte doi, femeie – bărbat). Şi mai cred că e abuziv să acuzi de homofobie pe oricine se opune căsătoriilor gay – e genul de exagerare corectă politic care-i enervează chiar şi pe oamenii de bună-credinţă dispuşi să mediteze la chestiune. Deci, Bisericile nu ar trebui forţate în nici un caz să căsătorească cuplurile gay. Poate vi se pare ilar pentru România, dar e o chestiune de principiu. Inversa este la fel de valabilă: dacă Biserica (orice biserică) decide să căsătorească oameni gay, ar trebui să fie liberă să o facă. Dacă o Biserică, să zicem baptistă, decide să căsătorească cupluri gay pe teritoriul României, statul nu ar trebui să aibă nimic de spus, este alegerea liberă a acelei Biserici. Acea căsătorie nu are nici o valoare civilă, aşa cum nici căsătoria celebrată de Biserica Ortodoxă nu are nici o valoare juridică civilă, este un act religios, liber consimţit de participanţi. În acest context, protestez faţă de actualul Alineat 2 din art. 48 din Constituţie: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.“ M-aş fi aşteptat ca BOR să ceară renunţarea la această aberaţie. Constituţia din 1866 spune că actul civil „va trebui să proceda în tot-d’auna benedicţiunea religiosă“, dar alea erau vremuri în care ţăranii refuzau sau nu ştiau să se căsătorească altfel decît la biserică şi statul era decis să schimbe obiceiurile, chiar cu forţa. Ne-am putea relaxa pe această temă – adică, de ce nu te poţi căsători, în 2013, în faţa lui Dumnezeu, fără patalama de la Primărie?
Dezbaterea despre Constituţia românească nu este prea logică, tocmai pentru că amestecă cele două tipuri de căsătorie. Capitolul constituţional 48 se referă la căsătoria civilă. Nu Biserica oficiază, în România, căsătoria civilă, ci statul. Pretenţia BOR de a schimba acest articol este bazată, din nou, pe tentaţia de a desfiinţa limitele dintre stat şi Biserică, cînd îi convine. De cealaltă parte, activiştii gay care vorbesc despre dreptul la căsătorie amestecă la fel de ambiguu cele două căsătorii. În mod ironic, preoţii şi activiştii gay cad de acord pe ceva profund greşit: pe ideea că există o singură căsătorie civil-religioasă. Oponenţii căsătoriei gay din SUA se tem, cu temei, că un drept constituţional la căsătorie, egal aplicabil, ar însemna că statul va obliga Biserica să oficieze căsătorii gay. Dar în cazul lor, confuzia are temei, căsătoria e una singură la ei. În România, această confuzie e făcută intenţionat şi derutează întreaga dezbatere, care devine fără obiect. Ar trebui să fie clar că 1) Dreptul la căsătorie nu priveşte Biserica şi statul nu o va obliga niciodată să oficieze o căsătorie cu care nu e de acord, şi că 2) Biserica nu are de ce să intervină în materie de căsătorie civilă.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
